Despre lucrarea "Libertatea de apreciere a judecătorului în materia sancţiunilor şi măsurilor neprivative de libertate"
Autor: Dalina Groza

Lucrarea doamnei Dalina Groza a constituit teza de doctorat a acesteia şi reprezintă în mod real şi evident o realizare ştiinţifică importantă în peisajul doctrinar din România, care se remarcă prin rigoarea conceptelor şi prin soluţii originale, contributive în problematica abordată.

Fundamentându-şi demersul ştiinţific pe multi-disciplinaritate (Psihologie şi Drept), pe experienţa sa practică de peste un deceniu în sfera probaţiunii, pe valorificarea jurisprudenţei interne şi a numeroase surse bibliografice interne şi internaţionale la care face trimitere, precum şi pe aderenţa sa intelectuală şi afectivă la evoluţia sistemului de probaţiune din România, autoarea abordează, într-o deosebit de originală şi reuşită exprimare, o temă juridică extrem de subtilă, dar de o permanentă actualitate, care vizează cel mai semnificativ moment al actului de înfăptuire a justiţiei, şi anume acela al deciziei pe care judecătorul, în singurătatea camerei de deliberare şi în acord cu propria sa libertate de apreciere, se vede obligat să o pronunţe, cu anticiparea mentală a consecinţelor hotărârii sale şi plecând de la premisa că scopul procesului penal ori scopul pedepsei poate fi atins şi prin sancţiuni sau măsuri neprivative de libertate, cu condiţia ca acestea să fie corect individualizate. Această hotărâre trebuie să fie temeinică şi legală, dar dificultatea luării ei este covârşitoare, întrucât, doar în acest moment de o majoră importanţă, judecătorul trebuie să asigure un echilibru dinamic între puterea pe care legea i-a încredinţat-o pentru a face cu adevărat dreptate şi propria sa vulnerabilitate şi fragilitate datorate inerent condiţiei sale umane.

Relevăm acurateţea şi conciziunea, pertinenţa şi străduinţa remarcabilă cu care, în această lucrare, sunt inventariate aspectele benefice ale sancţiunilor şi măsurilor neprivative de libertate pe care la această dată le regăsim reglementate, mai mult sau mai puţin inspirat, în legislaţia penală naţională. Prin aceasta, autoarea aduce în mod evident o valoroasă contribuţie la analiza actualului cadru legislativ în materie penală, referitor la sancţiunile şi măsurile comunitare, pe care a căutat să le prezinte ca o opţiune viabilă şi adesea mult mai eficientă în raport cu măsurile consacrate, care plasează automat în stare de detenţie pe cel care a încălcat legea penală.

Lucrarea de faţă este structurată în cinci capitole şi se prezintă într-o armonioasă abordare a subiectului tratat, pe care autoarea reuşeşte în mod inspirat să-l prezinte cititorului avizat. Primul capitol intitulat „Dileme şi principii” ne oferă, mai întâi, o abordare personală şi în acelaşi timp elaborată din punct de vedere al psihologiei judiciare, teoriilor criminologice şi teoriilor penologice, asupra unor dileme conceptuale asociate libertăţii de apreciere în materia sancţiunilor şi măsurilor comunitare. Apoi, deosebit de reuşită se remarcă a fi prezentarea sintetică a principiilor aplicabile în materie, dintre care menţionăm principiul proporţionalităţii, al condiţionării, sau al determinării temporale, ori cel al consistenţei interne şi externe, al autodeterminării, sau cel al modelării pro-sociale.

Cel de-al doilea capitol al lucrării abordează probaţiunea, ca un ansamblu de sancţiuni şi măsuri comunitare, precum şi serviciul de probaţiune analizat ca autoritate de implementare. În acest context, autoarea se opreşte în mod pertinent asupra tuturor fazelor procesului penal: faza procedurilor pregătitoare (pre-trial stage), cea a procedurilor decizionale (trial stage, pre-sentence stage) şi cea a procedurilor de executare (enforcement stage), ultima secţiune a capitolului fiind rezervată prezentării modului specific de asimilare a probaţiunii în cinci state membre ale Uniunii Europene, respectiv: Regatul Unit al Marii Britanii, Cehia, Estonia, Bulgaria şi evident, România.

Intitulat „Dificultăţi de asimilare a probaţiunii în procedurile penale interne actuale şi modalităţi de surmontare”, cel de-al treilea capitol se remarcă pe drept cuvânt ca o valoroasă şi originală contribuţie pe care autoarea reuşeşte să o aducă în domeniul asupra căruia s-a oprit cu o reală competenţă şi lăudabilă preocupare. Vădind o profundă înţelegere a subiectului şi manifestând reale valenţe de cercetător ştiinţific, autoarea pune în evidenţă impedimentele constatate în procesul de asimilare a probaţiunii în procedura penală română în vigoare la acest moment. Astfel, cu rigurozitatea ştiinţifică şi minuţiozitatea care o caracterizează, autoarea analizează dificultăţi reale constatate în implementarea sancţiunilor şi măsurilor comunitare, în cei 14 ani de experienţă profesională acumulată în domeniu, care, de altfel, coincid cu vârsta probaţiunii în România (1997-2011), optând, în mod inspirat, pentru prezentarea acestor dificultăţi concrete, cu raportare directă la fiecare dintre cele trei faze ori etape distincte ale procesului penal, valorificând o impresionată jurisprudenţă nepublicată şi finalizându-şi analiza prin numeroase propuneri de lege ferenda, în sensul surmontării dificultăţilor practice identificate.

Constituie o autentică şi valoroasă contribuţie ştiinţifică aportul personal pe care autoarea reuşeşte să-l aducă, în capitolul patru al lucrării, rezervat prezentării „tabloului legal” al sancţiunilor şi măsurilor comunitare, cu referire expresă la „aparatul legal” al libertăţii de apreciere a organului judiciar penal. Astfel, autoarea realizează o sugestivă prezentare a actualelor instituţii penale şi procesual penale care pot fi considerate sancţiuni şi măsuri comunitare, fiind remarcabilă şi analiza acelor instituţii penale şi procesual penale neprivative de libertate care au doar aparenţa de sancţiuni şi de măsuri comunitare. Ultima secţiune a acestui capitol reprezintă o incursiune analitică în premieră în sfera instituţiilor reglementate de noul Cod penal şi noul Cod de procedură penală (adoptate prin Legea nr. 286/2009, respectiv Legea nr. 135/2010), analiză care, situându-se înainte de intrarea în vigoare a acestora, oferă, pe de o parte, o imagine anticipativă a dificultăţilor cu care se va confrunta atât organul judiciar decident, cât şi serviciul de probaţiune – ca autoritate de implementare a sancţiunilor şi măsurilor comunitare, iar, pe de altă parte, un set de propuneri de optimizare sau de clarificare a normei organice şi care au aptitudinea de a fi valorificabile, cu ocazia elaborării de către legiuitor a normelor speciale în materie.

Capitolul cinci, intitulat „Oglinda psihologică a sancţiunilor şi măsurilor comunitare. Aparatul psihologic al libertăţii de apreciere”, întregeşte în mod reuşit consideraţiile teoretice şi practice pe care le regăsim în conţinutul capitolelor anterioare, prezentând două studii experimentale, ale căror rezultate converg spre concluzia că o bună administrare a sancţiunilor şi măsurilor comunitare necesită o mult mai serioasă dovadă a înţelegerii de către organul judiciar a premiselor şi consecinţelor asociate acestui gen de sancţiuni şi măsuri, precum şi o mult mai intensă colaborare între organul judiciar – care îşi exersează libertatea de apreciere şi serviciul de probaţiune – care nu va putea suplini, doar prin entuziasmul unei resurse umane proprii limitate numeric, absenţa sau deficitul unor soluţii tehnice adecvate (sub aspectul legislaţiei, al resurselor logistice, umane şi comunitare).

În concluzie, apreciem că prezenta lucrare se remarcă drept o valoroasă contribuţie la analiza acestui interesant şi încă atât de puţin abordat subiect, care, însă, va deveni în curând de o importanţă covârşitoare şi va suscita un interes pe măsură, în condiţiile în care noile Coduri penal şi de procedură penală lărgesc sfera de aplicabilitate a sancţiunilor şi măsurilor neprivative de libertate, iar viitorul justiţiei penale se deschide tot mai generos pe ruta „Organ judiciar decident (judecătorul, prin excelenţă şi procurorul, după caz) – Autoritate de implementare (serviciul de probaţiune) – Beneficiar – Comunitate”.