Edituri
















Verginia Vedinas, prof. univ. dr.

Despre lucrarea "Repere jurisprudențiale ale Uniunii Europene relevante pentru accesarea și utilizarea fondurilor europene"
Autori: Aida Catană, Violeta Ștefănescu


 Apariția, în doctrina românească, a unei lucrări care să fie consacrată analizării unor „repere jurisprudențiale ale Uniunii Europene relevante pentru accesarea și utilizarea fondurilor europene” este un eveniment care trebuie marcat cum se cuvine. Aceasta deoarece, pentru România, accesarea fondurilor europene a fost un domeniu extrem de important în etapa de preaderare în Uniunea Europeană și continuă să-și mențină semnificația în procesul de integrare, care urmează momentului 1 ianuarie 2007 când țara noastră a devenit stat membru al construcției europene. Un domeniu gingaș, cu multe vulnerabilități, care a scos la suprafață aspecte serioase în ceea ce privește capacitatea României de a absorbi astfel de fonduri, care au un rol crucial în dezvoltarea socio-economică a României în anii viitori.

Pentru a înțelege și mai bine acest aspect, vom prezenta, în anexă, o situație privind nivelul pe care țara noastră l-a realizat în ceea ce privește absorbția fondurilor europene.

Pentru mine, este o ocazie onorantă de a fi implicată în apariția acestei cărți, prin cuvântul-înainte pe care am fost invitată să-l scriu. Și în care voi începe să vorbesc mai întâi despre cele două autoare și apoi despre cartea lor.

Aida Catană este, neîndoielnic, un specialist de marcă în materia programelor de finanțare europeană. După cum aflăm din informațiile pe care ni le-a pus la dispoziție și din cele de noi cunoscute, din anul 2002 încoace, și-a consacrat activitatea acestui domeniu. Astfel, a profesat în cadrul administrației publice centrale și  locale, în domeniul accesării fondurilor europene și al implementării proiectelor cu finanțare externă, cu precădere aspectele legate de dezvoltare regională, mediu și cooperare regională și transfrontalieră. De asemenea, este formator autorizat cu vastă experiență în domeniu, expert accesare fonduri structurale și de coeziune europene și manager de proiect.

Violeta Ștefănescu este o valoroasă absolventă a Facultății de Drept a Universității din București, instituție pe care o slujim, ca dascăl universitar, de aproape 20 de ani. Concomitent cu Facultatea, a urmat și Colegiul Juridic Franco-Român de Studii Europene din București, Universitatea Paris I Panthéon-Sorbonne, și a urmat cursuri de perfecționare post-universitară de tip master la Universitatea din București, precum și un stagiu de practică în Franța, ca bursieră a statului francez. A îndeplinit diferite funcții cu relevanță în ceea ce privește domeniul afaceri europene (fonduri, formare, traducere a acquis-ului comunitar) și este autoarea unor lucrări remarcabile în materie.

După cum putem constata, cartea de vizită a celor două autoare le înnobilează pe domniile lor și pe noi, că ne oferă posibilitatea să le prezentăm cititorilor atât personalitatea, cât și prezenta lucrare.

Cartea este structurată în trei capitole, fiecare împărțit în câte trei secțiuni, în care sunt analizate două hotărâri ale Curții și o decizie a Tribunalului, din perspectiva prezentării conținutului lor, a problemelor de drept pe care le pun, a considerațiilor avute în vedere de instanțele europene la soluționarea lor, dar și a celor expuse de părți, precum și a mijloacelor de procedură la care s-a apelat pe parcursul derulării proceselor.

În primul capitol este analizată Hotărârea Curții din 21 iunie 2007, pronunțată în cauza C-158/06 Stichling Rom-projecten împotriva Staatssecretaris van Economische Zaken. Cauza a vizat Decizia C(95) 1753 din 16 octombrie 1995 privind acordarea unui sprijin din Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER) și din Fondul Social European (FSE), care privea operațiunile acoperite de program care făceau obiectul unor prevederi legale obligatorii în statul membru vizat, și anume Regatul Å¢ărilor de Jos, adică statul olandez și pentru care mijloacele financiare necesare erau alocate cel mai târziu la 31 decembrie 1999.

O fundație olandeză de drept public, Stichling Rom-projecten, a solicitat și a primit o subvenție în baza unui proiect, însă, urmare a nerespectării condiției conform căreia mijloacele financiare erau special alocate până cel mai târziu 31 decembrie 1999, s-a solicitat restituirea acesteia. Decizia de restituire a subvenției a fost contestată la instanțele naționale olandeze, iar în derularea litigiului s-a apelat la procedura preliminară, reglementată de art. 19 alin. (3) TUE, prin care, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, Curtea de Justiție a Uniunii Europene se pronunță, printr-o hotărâre preliminară, asupra validității dreptului Uniunii sau a actelor adoptate de instituțiile Uniunii Europene.

În jurisprudența constantă a Curții Europene având ca obiect litigiile privind recuperarea sumelor plătite necuvenit în temeiul dreptului comunitar, s-a impus soluția ca aceste litigii să fie soluționate de instanțele naționale prin aplicarea dreptului intern, sub rezerva limitelor impuse de dreptul comunitar. Aceasta înseamnă că procedurile consacrate de dreptul intern nu pot să atragă imposibilitatea recuperării unor ajutoare acordate necuvenit sau îngreunarea excesivă a recuperării acestor ajutoare. Acest aspect s-a regăsit în răspunsul Curții, împreună cu precizarea că nu poate fi considerat contrar dreptului Uniunii Europene faptul că în dreptul intern, în materie de revocare a actelor administrative și de recuperare a prestațiilor financiare plătite necuvenit de către administrația publică, se ia în considerare, pe lângă principiul legalității, și cel al securității juridice, care face parte din ordinea juridică a Uniunii Europene.

Regăsim în această speță principii de mare semnificație în ceea ce privește accesarea fondurilor europene, și anume principiul legalității, al securității juridice, al bunei-credințe, al aplicării dreptului intern în lipsa unor dispoziții în dreptul Uniunii Europene, precum și cel al răspunderii financiare a statului membru în cazul în care nerestituirea sprijinului de către beneficiar se datorează unor neglijențe ale autorităților naționale.

Principiile anterior enunțate sunt în egală măsură esențiale pentru ordinea juridică europeană, ca și pentru cea a statelor membre. Legalitatea semnifică starea de conformitate a unui act, acțiuni sau proceduri cu legea înțeleasă într-o accepțiune lato sensu, care include orice act normativ obligatoriu pentru structura administrativă, națională sau europeană. Securitatea juridică, după cum a statuat Curtea Europeană, impune ca o reglementare care emană de la o instituție europeană, să permită celor interesați să cunoască cu exactitate întinderea obligațiilor care le sunt impuse. Este principiul ancestral de drept nemo censsetur ignorare legem, care înseamnă că nimeni nu se poate apăra invocând necunoașterea legii. Dar pentru ca legea să fie cunoscută, este necesar ca autoritățile care au obligația să facă legea cunoscută, să-și îndeplinească această obligație. În speța prezentată, era necesar ca autoritățile olandeze să-l informeze pe beneficiarul subvenției cu privire la condiția impusă de articolul 6 din Decizia de acordare C (95) 1753 prin care angajamentele trebuiau luate de beneficiarul subvenției până cel mai târziu la 31 decembrie 1999.

În ceea ce privește buna-credință, aceasta reprezintă o regulă de aur a exercitării drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale, înscrisă și în articolul 57 din Constituția României, conform căruia atât cetățenii români, cât și cei străini sau apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile cu bună-credință, fără să afecteze drepturile și libertățile celorlalți. Buna-credință, în speța analizată, trebuia să se regăsească atât în comportamentul autorităților statului olandez, cât și în cel al beneficiarului direct.

Aplicând principiul la speța în discuție, Curtea a statuat că Regatul Å¢ărilor de Jos este singurul beneficiar al deciziei de acordare, iar beneficiarul final al subvenției, respectiv Rom-projecten, poate contesta solicitarea de restituire doar cu condiția să fi fost de bună-credință în ceea ce privește corectitudinea folosirii sprijinului financiar. Competența de a se pronunța asupra acestor aspecte aparține instanțelor naționale olandeze. Soluția Curții a fost în sensul că atunci când condițiile de acordare a unui sprijin financiar oferit de Uniunea Europeană unui stat membru cuprinse în decizia de acordare nu au fost nici publicate, nici comunicate de statul membru beneficiarului final, dreptul Uniunii Europene nu se opune aplicării principiului securității juridice, în sensul împiedicării restituirii de către beneficiar a sumelor plătite necuvenit, dacă s-a constatat buna-credință a acestui beneficiar.

În raport de această decizie, autoarele fac unele considerații interesante aplicate la legislația din România, cu precădere la O.G. nr. 79/2003 privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare utilizate necorespunzător, în care, între altele, regăsim deosebirea între conceptele de „neregulă” și „fraudă”, precum și regimul juridic al răspunderii pentru utilizarea necorespunzătoare a finanțării acordate. Considerentele celor două autoare referitoare la problema abordată au, în egală măsură, valoare de propuneri practice, utile, cum ar fi aceea că, deși nu există obligația pentru beneficiari de a se informa cu privire la clauzele cuprinse în decizia de acordare a Comisiei, consideră foarte util pentru beneficiari să se informeze cu privire la aceasta.

De o mare utilitate este și secțiunea consacrată analizării regimului cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare, reglementată de art. 13 alin. (3) din Tratatul Uniunii Europene și art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), potrivit cărora sunt consacrate două situații, una care privește interpretarea tratatelor și, cea de-a doua, care privește actele adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii, caz în care se pronunță asupra atât a validității, cât și a interpretării acestora. Dreptul de a adresa cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare este recunoscut atât statelor membre ale căror decizii sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern, cât și celor ale căror decizii nu sunt supuse unei asemenea căi de atac.

În fine, legat de această problemă, este important de înțeles că, în cadrul procedurii preliminare, rolul instanței Uniunii Europene este acela de a oferi o interpretare a dreptului Uniunii sau de a se pronunța cu privire la validitatea acestuia, iar nu de a aplica acest drept la situația de fapt care face obiectul acțiunii principale, un asemenea rol revenind instanței naționale.

Capitolul II al lucrării analizează Hotărârea Tribunalului din 30 iunie 2009 în cauza T-444/07 privind Centre de promotion de l’emploi par la micro-entreprise (CPEM) împotriva Comisiei Comunităților Europene.

Este vorba despre o speță complexă, care a ridicat probleme deosebite, cum ar fi principiul dreptului la apărare, aspecte care privesc scurgerea de informații în presă, răspunderea beneficiarului finanțării, obligația de respectare a condițiilor financiare stabilite, ierarhia normelor, principiul încrederii legitime, problematica „proiectelor pilot”, a „demunicipalizării”, „valorizării”, a „împrumuturilor de onoare” precum și condițiile acordării de despăgubiri. În concret, prin Decizia C (1999) din 17 august 1999, Comisia a acordat un sprijin financiar prin FSE, sub forma unei subvenții, pentru finanțarea unui proiect pilot prezentat de CPME, în cuantum maxim de un milion de euro. Acesta a încheiat o convenție pentru punerea în aplicare a proiectului pilot cu o asociație non-profit (CFPPS) devenită (MSD).

În urma unei sesizări, Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) a declanșat o investigație externă, în urma căreia a constatat mai multe categorii de nereguli, cuprinse într-un raport final, prin care a solicitat anularea sprijinului comunitar în valoare de 1 000 000 euro și recuperarea unui cuantum de 995 527,70 euro, măsură realizată prin Decizia C(2007) din 4 octombrie 2007.

Această decizie a fost atacată la Tribunal de CPEM, care a solicitat anularea ei, precum și o despăgubire morală de 100 000 euro pentru prejudiciul adus imaginii reclamantului, o despăgubire individuală simbolică de 1 euro pentru atingerea adusă liniștii personalului și plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul a respins acțiunea formulată și a stabilit că reclamantul suportă cheltuielile de judecată, inclusiv pe cele efectuate în procedura măsurilor provizorii. Autoarele analizează cu minuțiozitate considerațiile pe care Curtea le-a avut în vedere în soluția pronunțată, prilej pentru cititori să fie informați asupra unor proceduri și instituții obișnuite la nivelul practicii instituțiilor europene, însă mai puțin cunoscute și insuficient analizate în doctrina din țara noastră. Interesantă și instructivă este secțiunea a III-a a acestui capitol, în care autoarele analizează regimul juridic al acțiunii în anulare, care face parte din categoria așa-numitelor „acțiuni-directe” introduse în fața instanțelor Uniunii Europene. Prin intermediul lor, Curtea de Justiție a Uniunii Europene controlează legalitatea actelor legislative, a actelor Consiliului, Comisiei, Băncii Centrale Europene, altele decât recomandările și avizele, a actelor Parlamentului European și Consiliului European, precum și a actelor organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii menite să producă efecte față de terți.

Capitolul III și ultimul al lucrării analizează Hotărârea Curții din 10 septembrie 2009 pronunțată în cauzele conexate C-445/07P și C-445/07P, Comisia Comunităților Europene împotriva Ente per le Velle Vesuviane și Ente per le Ville Vesuviane împotriva Comisiei Comunităților Europene. Speța ridică mai multe probleme de drept care prezintă relevanță în cauzele privind fondurile europene, cu precădere condițiile în care poate fi introdusă o acțiune în anulare de către particulari și regimul juridic general al acesteia. În speța respectivă, reclamanta Ente per le Ville Vesuviane (Ente) este un consorțiu, având personalitate juridică de drept public înființată în baza unei legi, care include statul italian, o regiune, o provincie și mai multe comune. Ea este beneficiara unei contribuții din Fondul European de Dezvoltare Regională, în cuantum de 7,5 miliarde de lire italiene acordată de Comisie, pentru o investiție în infrastructură. Ulterior, Comisia a comunicat autorităților italiene decizia sa de încetare a acordării contribuției financiare, decizie atacată de Consorțiul Ente printr-o acțiune în anulare formulată în fața Tribunalului. Comisia a invocat inadmisibilitatea acțiunii, însă Tribunalul a respins excepția de inadmisibilitate și a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Hotărârea Tribunalului a fost atacată atât de Comisie, care a considerat că în mod nelegal instanța europeană a declarat acțiunea Ente ca fiind inadmisibilă, cât și de Ente, care a solicitat conexarea celor două recursuri, respingerea recursului Comisiei, admiterea propriului recurs și obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată. Prin soluția pronunțată, Curtea a anulat Hotărârea Tribunalului, a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de Ente, a obligat-o la plata tuturor cheltuielilor de judecată. Din multitudinea de considerații ale Curții ni se pare a prezenta o relevanță deosebită problema protecției jurisdicționale a persoanelor fizice sau juridice care, din cauza condițiilor de admisibilitate prevăzute în tratat nu pot să atace direct actele comunitare și care trebuie asigurată prin căile de atac în fața instanțelor naționale. Principiul cooperării loiale obligă statele membre să asigure cadrul procedural intern care să permită persoanelor fizice sau juridice să conteste, în fața instanțelor naționale, legalitatea actelor care emană de la instituțiile Uniunii Europene care le afectează interesele. Prin ultima secțiune, a capitolului și a lucrării, autoarele realizează o analiză a regimului juridic al recursului, care poate fi formulat în termen de două luni de la notificarea deciziei atacate, care nu poate avea ca obiect exclusiv taxele și cheltuielile de judecată și nu are efect suspensiv. Sub aspect procedural, regăsim regula conform căreia în caz de trimitere spre rejudecare, Tribunalul este legat de chestiunile de drept soluționate prin decizia Curții, regulă instituită și de articolul 315 din Codul de procedură civilă din țara noastră.

Semnalăm, ca un aspect pozitiv, faptul că, la finalul fiecărui capitol autoarele prezintă, în succinte concluzii, chintesența problemelor de drept regăsite în fiecare capitol.

Am găsit de cuviință să realizăm, prin analiza noastră, o recenzie a lucrării pe care, cu bucurie am prefațat-o, din dorința de a veni și mai mult în sprijinul cititorilor în a descoperi, cu mai multă ușurință, interesul deosebit și aspectele valoroase, de certă originalitate și aplicabilitate practică pe care lucrarea le prezintă. În care, ca truditor de atâta amar de ani pe tărâmul administrației publice, al teoriei și practicii administrative, credem cu toată ființa noastră și ne-am străduit să convingem și pe cei care vor citi această carte, teoreticieni și practicieni în egală măsură, de adevărurile aflate în paginile ei.

Newsletter
Pentru a fi la curent cu promotiile noastre, abonati-va la newsletter.
Contul meu
E-mail:
Parola:
Am uitat parola
Reduceri de pana la 70%