Al patrulea număr al Studia Politica din anul 2010 este inaugurat de autorul care a publicat recent, împreună cu Theodore Lowi Hyperpolitics: un model analitic lesne de utilizat, mobilizând concepte lipsite de ambiguitate, susceptibil să explice, pentru a împrumuta un limbaj arendtian, o lume (politică) din ce in ce mai complexă, o lume-care-nu-ne-mai-este-în-comun. De această dată, studiul profesorului Mauro Calise (The Personalization of Power) abordează un subiect care a rămas tabu pentru comunitatea ştiinţifică – personalizarea puterii. Constituind o alternativă la ipotezele generalmente acceptate de teoriile democraţiei (bunăoară „locul gol“ pe care puterea îl ocupă într-un sistem democratic), argumentul lui Calise demontează un număr de prejudecăţi – în accepţiunea cea mai kantiană a termenului – arătând că lumea politică contemporană stă sub semnul puterii personalizate. Resursele din ce în ce mai substanţiale de care dispun liderii politici, relaţia directă pe care aceştia o stabilesc cu electoratul, prin intermediul canalelor media – iată două din numeroasele argumente ce sprijină teza avansată. Aceasta este cu atât mai şocantă – şi mai fecundă din punct de vedere euristic – cu cât prezintă personalizarea puterii ca pe un element sistemic – produs în mod „natural“ de funcţionarea regimurilor democratice. Astfel, cercetătorul este confruntat cu o indistincţie conceptuală dificil de surmontat între acestea din urmă şi sistemele totalitare sau autoritare (caracterizate tocmai de o re-încorporare a puterii).
În continuare, profesorul Daniel Barbu (Critica comunismului românesc. O lectură teologico-politică) porneşte de la următoarea întrebare: de ce (în comparaţie cu faimoasele teologii după Auschwitz) regimurile comuniste au fost atât de rar abordate din perspectiva teologiei politice? Pornind de la ipoteza că ideologia oficială a socialismului ar putea reprezenta o formă perversă a teologiei politice, demersul analizează asumpţiile teologico-politice ce par să marcheze criticile comunismului românesc, după dispariţia acestuia. Într-un registru mai apropiat de sociologia politică, articolul Letiţiei Pop (Parents and Children. Communist Mindsets Reflected in the Primary Political Socialization of Young People in Romania Today) argumentează că lipsa de interes a tinerei generaţii în raport cu domeniul politicului ar putea fi un rezultat al socializării politice operate de familie. Astfel, în pofida procesului de re-socializare care a avut loc în perioada postcomunistă, atitudinea politică a tinerilor ar fi influenţată de transmitera valorilor şi modelelor comportamentale de la o generaţie educată şi socializată conform tiparelor prescrise de ideologia oficială a regimului comunist. Confirmarea ipotezelor de cercetare ar putea consolida, în mod inductiv, afirmarea importanţei socializării politice care are loc în cadrul familiei. În fine, contribuţia lui Michele Prospero (Il pensiero giuridico di Kelsen. Normativismo e diritto privato) analizează – confruntâdu-l cu asumpţiile teoretice care au stat la baza statului de drept – un aspect neglijat al doctrinei kelseniene a dreptului: este vorba de importanţa pe care Kelsen o acordă normativismului în teoria dreptului privat.