Andreea Verteș-Olteanu despre judecătorii Curții ConstituționaleÎn contextul creșterii rolului Curții Constituționale în viața publică din România, credeți că ar trebui repusă în discuție procedura de numire a judecătorilor la Curte? Ce ar putea fi schimbat în această procedură de numire? Cum ar putea fi probate, de o manieră rezonabilă, calitățile personale ale judecătorilor?

În activitatea sa, plecând de la criteriul gradului de implicare, o instanță constituțională poate trece oricând de la activism la deferență judiciară (sau invers). Gradul său de implicare depinde, pe de o parte, de criterii obiective (poziția, rolul, atribuțiile, efectele deciziilor), dar și, pe de altă parte, de criterii subiective (compoziția sa, realitatea politică, economică și socială a momentului). Întotdeauna când instanța noastră constituțională iese din self-restraint (așa cum a făcut-o, de pildă, în 2012 sau în ultimii doi ani), revine obsesiv (și interesant este că cei mai mari admiratori devin brusc detractori și viceversa) problema legitimității sale și, implicit, a modalității de desemnare a judecătorilor constituționali.

Se contestă, în principal, dreptul Președintelui României de a desemna trei judecători (persoane susceptibile apoi să decidă asupra propunerii de suspendare din funcție a acestuia sau asupra conflictelor juridice de natură constituțională în care ar putea fi implicat); se contestă majoritatea cu care se face numirea în cele două Camere (când o majoritate calificată, de 2/3, s-ar ridica deasupra jocurilor politice) sau neimplicarea autorității judecătorești în alcătuirea Curții Constituționale a României.

Despre posibile schimbări în procedura de numire s-a scris în doctrina românească (și mă voi limita la a-i aminti pe profesorii Ștefan Deaconu și Mircea Criste): s-a propus consolidarea procedurii de selecție prin includerea unui aviz consultativ dat de o comisie specială, formată din foști judecători și profesori de drept de prestigiu sau chiar o reformă complexă a sistemului, optându-se pentru un control de constituționalitate exercitat de toate instanțele judecătorești (pe model american) sau de către o secție din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție ori o posibilă îmbinare a celor două variante. Legat strict de organizarea Curții, s-au propus modificări în ceea ce privește numărul judecătorilor (12-15 judecători), condițiile de numire (deținerea titlului de doctor în drept, calitatea de magistrat sau fost magistrat la instanța supremă), precum și autoritățile de numire (Președintele, la propunerea Guvernului; Parlamentul în camere reunite, cu majoritate calificată; implicarea autorității judecătorești, fie prin Consiliul Superior al Magistraturii, fie prin plenul Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Preocuparea doctrinei este firească. Atunci când deciziile Curții stârnesc controverse, se reiau discuțiile despre deficitul său de legitimitate: judecătorii constituționali nu sunt aleși de popor și nu răspund în fața lui. Faptul că instanța constituțională exercită control asupra legislației face ca aceasta să fie percepută ca o „forță contramajoritară” a statului de drept. Se uită că, în fond, o curte constituțională este o instanță politico-juridică, cu accent când pe politic, când pe juridic. Ea este o putere politică pentru că testează valori politice prin metoda judiciară, dar nu se poate erija într-o putere politică nelimitată, ci doar echilibrează puterea politică a legislativului. În plus, actuala modalitate de numire a judecătorilor este menită tocmai să le sporească acestora legitimitatea instituțională (Președintele României și Parlamentul se bucură de legitimitatea votului popular, prin urmare ar trebui ca aceasta să se răsfrângă și asupra judecătorilor numiți de ei) și să elimine posibila „obiecție anti-majoritară”.

Prin urmare, deși evident că dezideratul este o curte constituțională independentă de factorul politic, nu cred că soluția vine dinspre regândirea componenței sale. Cred că mai util ar fi să ne aplecăm asupra atribuțiilor Curții, în special asupra ingratului articol 146 (e). Atribuția Curții de a soluționa conflicte juridice de natură constituțională este un deserviciu mult mai mare făcut separației puterilor în stat. Conflictele generate politic trebuie să fie soluționate tot politic, nu juridic. Dacă soluția introdusă la revizuire ar fi fost un succes, numărul conflictelor ar fi trebuit să scadă, or, din contră, acestea se înmulțesc pe zi ce trece. Pentru a le soluționa, Curtea s-a văzut nevoită să apeleze la un principiu nou, cel al colaborării loiale între instituții, acolo unde logica politică impune conflictul, pentru că tocmai prin acest conflict instituțional s-ar putea realiza echilibrul puterilor. Fără conflict nu există progres, deci, pe de o parte, sesizările pe litera (e) vin să îngreuneze o dezvoltare firească a instituțiilor (prin recalibrarea din mers a competențelor proprii) și, pe de altă parte, ele nu fac decât să știrbească rolul Curții, pentru că finalitatea este cvasi inexistentă: actorii politici implicați vor încerca să caute noi modalități de eludare a soluției date de un terț lipsit de competențe politice și instrumente de sancțiune.

Dar intenția mea nu este să înlocuiesc o critică (sugerată în întrebare) cu o alta. În 2018, am avut un referendum de modificare a Constituției. În 2019, se anunță alte două. În aprilie 2019, a apărut un proiect de reformare a Curții Constituționale; dacă nu se dovedește un simplu artificiu electoral, este foarte posibil ca rezultatul să fie același. Apelez din nou la profesorul Valentin Constantin și articolul publicat în 2013, în Noua Revistă de Drepturile Omului, Legitimitatea, legalitatea și preeminența dreptului: să nu uităm, în tot acest timp, nici de loialitatea pe care cetățeanul o datorează sistemului juridic instituit de putere. Astfel de acțiuni (mai ales în ritmul în care sunt derulate, în intervalul a doar câteva luni) nu fac, în opinia mea, decât să pună în discuție coerența sistemului și să-i știrbească, finalmente, din integritate. Iar din momentul în care ajungem să contestăm, la ordinea zilei, textul fundamental și, implicit, supremația Constituției, statul fondat pe preeminența dreptului riscă să intre într-un con de delegitimare, lucru mai grav pentru tânăra (?) noastră democrație decât modul de numire a celor nouă judecători constituționali.

* Acesta constituie un fragment din lucrarea Vă place dreptul? Volum în onoarea profesorului Valentin Constantin (coordonatori Raluca Bercea, Lucian Bojin, Diana Botău)