Vă place dreptul? Radu Rizoiu despre dreptul și ideologiaEste dreptul neutru din punct de vedere ideologic? Promovează el o anumită ideologie sau, poate, chiar ideologii concurente? Putem (încă) vorbi de autonomia dreptului?

Dreptul nu a fost niciodată neutru. Până și dreptul natural este în sine o ideologie: ideea de drepturi fundamentale ale omului este o construcție occidentală și este negată atât în spațiul Orientului (mai mult sau mai puțin) Îndepărtat, cât și în structurile „militarizate” ale oricărui stat.

Dreptul, ca atare, nu cred că promovează o anumită ideologie. Cel mult, am putea discuta aici în ce măsură dreptul în sine nu implică aderarea la ideea „statului de drept”. Însă, așa cum atât de frumos a explicat profesorul Valentin Constantin, ideea astfel exprimată este în cel mai bun caz un pleonasm, dacă nu vrem să o recunoaștem drept sofism. Am ajunge astfel la o citire ad litteram a celebrului calambur care, pornind de la ideea pozitivistă extremă cum că orice drept (obiectiv) emană de la stat, afirmă că orice stat va fi un stat de drept. Astfel, se intră într-un cerc vicios care poate genera monștri dintre cei mai oribili.

Apoi, însăși ideea de drept este una amorfă. Dacă prin drept înțelegem orice sistem de reguli de organizare a unei comunități de oameni, atunci el este ubicuu. Dar implică deja un partizanat: oamenii trebuie organizați. Și de aici se vor naște probleme (cine trebuie să-i organizeze, după ce principii, în ce scop) ale căror răspunsuri vor impune o alegere între valori. Pentru a da un exemplu simplist: proprietatea poate fi organizată în favoarea individului (dacă alegem să considerăm că individul este unitatea cea mai eficientă de gestionare a resurselor) sau în favoarea colectivității (dacă ajungem la concluzia că dezvoltarea actuală a societății implică mai întotdeauna un efort colectiv pentru ducerea unui proiect până la capăt). Iată cum o chestiune extrem de simplă poate genera un conflict de natură politică, între (neo)liberalism și comunism / socialism.

Cât privește autonomia dreptului, nu știu dacă problema este pusă în mod clar. Autonomia față de ce? Față de om (ca subiect de drept)? Față de societate (ca obiect al organizării juridice)? Față de alte științe (umaniste)? Eu cred că dreptul în sine este o știință de rețea și, prin urmare, necesită legături cu toate celelalte științe care analizează omul. Dreptul nu poate să ignore raporturile economice dintre oameni. Tot astfel, el este influențat de sociologie, ca știință a mișcării maselor, dar și de psihologie, ca știință a sinelui. Politica îi este tovarăș de drum din zorii istoriei. Filosofia (ca mamă a tuturor științelor) nu s-a îndepărtat niciodată prea mult de drept, iar logica a fost adusă de Descartes în mijlocul interpretării juridice. În acest peisaj extrem de complex, cum ne-am putea pune problema autonomiei (sau, mai exact, a autonomizării) dreptului?

* Acesta constituie un fragment din lucrarea Vă place dreptul? Volum în onoarea profesorului Valentin Constantin (coordonatori Raluca Bercea, Lucian Bojin, Diana Botău)