Curierul Judiciar nr. 9/2025

Parlamentul - expresia instituțională a esenței democrației

Drd. Alexandru Domșa

Avocat, Baroul București

Parlamentul reprezintă principala arenă a confruntării instituționalizate dintre putere și opoziție și, în egală măsură, instituția centrală a oricărui regim democratic. Această poziție nu decurge exclusiv din rolul său în arhitectura constituțională, ci și din caracterul său de organ cu cel mai înalt nivel de reprezentativitate în cadrul statului. Parlamentul a constituit, în perspectivă istorică, primul instrument prin care masele au dobândit acces la procesul decizional la nivel statal și, totodată, principalul vector al afirmării suveranității populare în raport cu puterea absolută a monarhului. Prin intermediul parlamentului, poporul și-a consolidat progresiv poziția de titular al suveranității, conferind acestei instituții o dimensiune deopotrivă politică și juridică, indisociabilă de fundamentele statului de drept.

Geneza istorică a parlamentarismului ilustrează cu claritate această funcție fundamentală. De la Magna Carta din 1215, care a impus pentru prima dată limite juridice puterii monarhice, la apariția parlamentelor medievale vest-europene și, ulterior, la afirmarea suveranității parlamentare în doctrina engleză a secolului al XVII-lea, instituția parlamentului a constituit treptat principala contrapondere la derapajele abuzive și arbitrare ale executivului. Revoluțiile liberale ale secolului al XVIII-lea și al XIX-lea au consacrat definitiv poziția parlamentului în stat, ca organ de reprezentare națională și expresie instituțională a esenței democrației, transformând ceea ce fusese inițial un instrument al nobilimii în vehiculul participării poporului la exercitarea puterii statale. Această evoluție a fost însoțită de o evoluție spectaculoasă a perspectivei teoretice. Dacă în doctrina clasică parlamentul era privit în primul rând ca limită a puterii monarhice, în constituționalismul modern el a dobândit o legitimitate proprie, întemeiată pe mandatul popular și pe funcția sa de reprezentare a poporului și de manifestare a pluralismului politic.

Din perspectivă statală, parlamentul exercită trei categorii de funcții fundamentale, a căror îndeplinire condiționează în mod direct calitatea democrației: (i) funcția legislativă, prin care transformă voința politică majoritară în norme juridice obligatorii; (ii) funcția de control, prin care supraveghează activitatea puterii executive și trage la răspundere guvernul în fața reprezentanților națiuni și (iii) funcția de reprezentare, prin care asigură reflectarea pluralismului social și politic în procesul decizional. Interacțiunea dintre aceste trei funcții determină, în ultimă instanță, echilibrul și calitatea regimului constituțional în ansamblu. Un parlament care legiferează activ, dar al cărui control asupra executivului este ineficient, sau ale cărui mecanisme de reprezentare sunt distorsionate, rămâne o instituție incompletă din perspectiva exigențelor democratice contemporane.

Importanța și complexitatea acestui rol nu sunt, din păcate, pe deplin conștientizate în spațiul public contemporan. Dimpotrivă, percepția publică asupra parlamentului este, în opinia noastră, profund nedreaptă și insuficient ancorată în realitatea funcționării sale instituționale. Sondajele de opinie înregistrează constant niveluri scăzute de încredere în parlamente, fenomen prezent nu doar în România, ci în întreaga Europă. Această criză de legitimitate nu poate fi pusă exclusiv pe seama unor disfuncționalități reale, ci reflectă, în bună măsură, o prăpastie de comunicare între instituție și cetățean, alimentată de simplificările discursului mediatic și de dificultatea inerentă a oricărei instituții reprezentative de a-și face vizibilă activitatea cotidiană. Implicarea și activitatea membrilor săi rămân subevaluate, iar contribuția lor la procesul legislativ și la exercitarea controlului democratic asupra puterii executive este adesea eclipsată de discursul politic.

Parlamentul a constituit, de-a lungul întregii mele cariere profesionale, o constantă de reflecție, cercetare și acțiune practică. Am avut privilegiul de a-l aborda din perspective instituționale distincte, fiecare oferind o lectură specifică și complementară a acestei instituții fundamentale, și consider că tocmai această pluralitate de unghiuri de observare îmi conferă o viziune de ansamblu pe care cercetarea pur academică, oricât de riguroasă, nu o poate oferi în mod izolat.

În calitate de cadru didactic, m-am concentrat asupra aprofundării doctrinei constituționale dezvoltate în jurul instituției parlamentului, asumându-mi, totodată, misiunea transmiterii acestor cunoștințe studenților și îndrumării lor spre o înțelegere riguroasă a parlamentarismului. Contactul cu generații succesive de studenți m-a convins că interesul față de această instituție nu lipsește, ci are nevoie de a fi cultivat prin exemple concrete și prin conectarea teoriei la realitatea instituțională.

În calitate de avocat, am avut misiunea de a interpreta opera legislativă a parlamentului și de a o aplica situațiilor practice cu care m-am confruntat, dobândind astfel o perspectivă privilegiată asupra calității și coerenței normative a actelor adoptate. Practica judiciară dezvăluie, cu o acuitate imposibil de atins din fotoliul academic, tensiunile dintre intenția legiuitorului și aplicarea concretă a normei, precum și costurile reale ale unei legiferări deficitare sau incoerente.

În calitate de oficial guvernamental, am traversat experiența de a fi subiect al controlului parlamentar exercitat asupra puterii executive, având îndatorirea de a asigura, în ceea ce privea sfera mea de competență, echilibrul instituțional necesar între puterea executivă și cea legislativă în situații de tensiune constituțională și chiar de a participa la exercitarea inițiativei legislative, ca instrument de politică publică. Această experiență m-a ajutat să înțeleg că relația dintre Guvern și Parlament nu este, în esența ei, una de adversitate, ci una de complementaritate funcțională în cadrul unui sistem constituțional echilibrat, chiar dacă tensiunile politice cotidiene pot, uneori, denatura această realitate structurală.

În fine, în calitate de practician în domeniul advocacy-ului, am experimentat probabil cea mai intensă relație cu această instituție, petrecând o parte semnificativă a activității mele profesionale în inima Parlamentului, comisiile sale de specialitate, participând la dezbateri, audieri și formulând argumente în fața factorilor de decizie legislativă. Comisiile parlamentare reprezintă, din perspectiva practicianului în advocacy, laboratorul real al legiferării. În cadrul acestora se confruntă interesele, se dezbat și negociază formulările normative și se iau, adesea, deciziile cu adevărat semnificative, cu mult înainte ca textul unui proiect de lege să ajungă în plenul camerelor.

Suma acestor experiențe profesionale îmi conferă convingerea fermă că activitatea parlamentară, privită în profunzimea ei instituțională, este substanțial mai complexă și mai valoroasă decât percepția generală curentă o reflectă. Fiecare perspectivă din care am privit Parlamentul a adăugat un strat suplimentar de înțelegere, confirmând că această instituție nu poate fi judecată nici exclusiv prin prisma performanței legislative brute, nici prin cea a randamentului politic imediat, ci trebuie evaluată în întreaga sa complexitate constituțională, procedurală și democratică.

Parlamentul României funcționează, în cadrul constituțional actual, ca un parlament bicameral cu atribuții extinse, ale cărui camere, Senatul și Camera Deputaților, participă în mod diferențiat la procedura legislativă, în funcție de natura materiei reglementate. Constituția din 1991, revizuită în 2003, a consacrat un sistem de bicameralism diferențiat, în care fiecare cameră deține atât calitatea de primă cameră sesizată, cât și cea de cameră decizională, în funcție de domeniu. Această arhitectură constituțională, departe de a fi o simplă opțiune de tehnică normativă, reflectă o alegere deliberată în favoarea unui control intern mai riguros al calității legislative și a unui echilibru între principiul reprezentării naționale unitare și cel al diferențierii funcționale.

Cu toate acestea, imaginea publică a Parlamentului românesc rămâne marcată de neîncredere și de o percepție negativă persistentă. Această situație este cu atât mai regretabilă cu cât ea contrastează flagrant cu realitatea instituțională – un Parlament care adoptă sute de acte normative anual, care exercită un control parlamentar activ prin interpelări, întrebări, anchete și moțiuni, și ale cărui comisii de specialitate desfășoară o activitate tehnică de o complexitate considerabilă. Explicațiile acestui puternic contrast sunt multiple. Pe de o parte, mediatizarea activității parlamentare tinde să se concentreze pe episoadele conflictuale și pe scandalurile asociate unui număr mic de parlamentari individuali, ignorând în mare măsură munca tehnică, adesea invizibilă, desfășurată în comisii de majoritatea covârșitoare a acestora. Pe de altă parte, cetățenii percep frecvent Parlamentul prin filtrul performanței politice de ansamblu a clasei politice, atribuind instituției responsabilități care aparțin, în realitate, actorilor politici care o compun la un moment dat. Această confuzie între instituție și ocupanții ei temporari, în special a unui număr mic ai acestora, extrem de vizibili și neproductivi, este una dintre sursele cele mai fertile ale eroziunii încrederii publice în Parlament.

Criza de încredere a cetățenilor în Parlament nu este, în opinia mea, o consecință inevitabilă a disfuncționalităților intrinseci ale acestuia. Nutrindu-mi convingerea în buna-credință a românilor (indiferent dacă aceștia sunt guvernați sau guvernanți), consider că această stare regretabilă este cauzată, în primul rând, de absența unei comunicări eficiente între specialiștii în domeniul dreptului constituțional și parlamentarismului, pe de o parte, și publicul larg, pe de altă parte.

Tocmai această convingere a stat la baza coordonării prezentului număr tematic al Revistei Curierul Judiciar. Cei care ne-am dedicat cunoașterii acestei instituții avem îndatorirea profesională și civică de a explica, atât publicului larg, cât și profesioniștilor din alte ramuri ale dreptului, complexitatea și importanța rolului celui mai reprezentativ organ al statului, epicentrul democrației reprezentative, Parlamentul. Această îndatorire nu este una de apologetică instituțională, ci una de clarificare riguroasă. Nu pledăm pentru o imagine idealizată a Parlamentului, ci pentru o înțelegere corectă și nuanțată a ceea ce această instituție este, face și reprezintă în cadrul unui sistem democratic funcțional.

În acest spirit, am adresat invitația de a contribui cu studii și articole unor colegi pe care îi consider reputați specialiști în domeniul Dreptului constituțional și pe care îi respect profund. Am formulat această invitație cu deplină libertate academică. Fiecare autor a avut latitudinea de a propune teme pe care, pe de o parte, le consideră relevante pentru propria direcție de cercetare, iar, pe de altă parte, le apreciază ca fiind esențiale pentru a trezi interesul cititorului față de Parlament, pentru a-i conștientiza greutatea în arhitectura democratică și pentru a contribui la o percepție mai nuanțată și mai justă asupra acestei instituții fundamentale. Rezultatul acestei invitații deschise este, considerăm, o colecție de contribuții care acoperă o gamă remarcabil de diversă de teme și perspective, de la aspecte procedural‑tehnice ale legislației la probleme de echilibru instituțional și de participare democratică.

Prezentul număr tematic al revistei cuprinde 9 articole, prezentate în ordinea alfabetică, după cum urmează: 

Domnul conf.univ.dr. Silviu-Gabriel Barbu și domnul drd. Cristian-Andei Ciornea au analizat dintr-o perspectivă integrată, rolul constituțional și funcțional al Parlamentului în unificarea legislației prin codificare, punând accent pe interacțiunea dintre principalele instituții juridice implicate: procedura parlamentară, avizarea Consiliului Legislativ și standardele de tehnică legislativă consacrate de Legea nr. 24/2000. Autorii identifică motivația organelor competente în procesul de sistematizare și unificare a legislației, clarifică diferența conceptuală dintre codificare și încorporare și reconstruiește traseul procedural al elaborării unui Cod.

Domnul drd. Luca Ciubotaru analizează integrarea sistemelor bazate pe inteligență artificială (AI) în activitatea parlamentelor, explorând atât oportunitățile aduse de acestea, cât și potențialele riscuri la adresa unor principii și instituții constituționale. Analiza autorului exemplifică diferitele utilizări ale AI în cadrul legislativelor și analizează conținutul și limitele primelor reglementări în domeniu, precum Regulamentul AI al Uniunii Europene și Convenția-cadru a Consiliului Europei în domeniul inteligenței artificiale.

Domnul avocat, asist.univ.dr. Dorel Herinean și domnul avocat Alexis-Mihai Roman prezintă lobby-ul ca un instrument legitim și esențial pentru democrația participativă, însă evidențiază riscurile legate de corupție pe care utilizarea acestui instrument le implică, în special legate de infracțiunea de trafic de influență. Articolul conține câteva repere menite să aducă un grad sporit de claritate din perspectiva legislației penale, repere necesare în lipsa unor reglementări clare, activitatea de lobby desfășurându-se doar sub anumite reguli de transparență menite să-i asigure un cadru etic, fără o protecție juridică expresă.

Domnul drd. Teodor-Radu Iancu analizează calea de urmat în situația în care, ulterior adoptării unei legi prin angajarea răspunderii Guvernului, Președintele României solicită reexaminarea legii astfel adoptate sau Curtea Constituțională admite o obiecție de neconstituționalitate și exprimă, argumentat, punctul de vedere al autorului privind procedura constituțională ce ar trebui urmată.

Doamna dr. Oana-Andreea Ichim analizează factorii care stau la baza justificării formării și existenței elitei și în ce măsură astăzi, putem vorbi despre o elită parlamentară în România, pornind de la noțiunea sociologică de elită, dezvoltată de-a lungul vremii în raport cu realitățile sociale și politice.

Doamna avocat, drd. Larisa-Cătălina Ionescu analizează semiparlamentarismul, înțeles drept un sistem de guvernare în care inegalitatea parlamentară devine un mecanism funcțional de echilibru democratic, arătând că bicameralismul diferențiat poate atenua riscurile concentrării excesive a puterii și poate susține un „minim nucleu” al valorilor democratice (eficiență, stabilitate, responsabilitate și reprezentare).

Domnul avocat, asist.univ.drd. Constantin Pintilie analizează modalitatea în care normele juridice care reglementează producerea normelor pot exista la niveluri diferite din ierarhia actelor normative, plecând de la Decizia Curții Constituționale nr. 479/2025.

Domnul drd. Andrei-Nicolae Popa analizează eficiența mecanismului actual de control parlamentar asupra activităților de tip „cyber intelligence” din România și propune o reformă instituțională inspirată din modele comparate din Franța, Germania, Canada și Belgia, în contextul Deciziei Curții Constituționale nr. 55/2022 și al noii legislații.

Doamna conf.univ.dr. Ramona-Delia Popescu analizează particularitățile dreptului de inițiativă legislativă, indiferent de titularul acestui drept constituțional care desemnează posibilitatea de a sesiza Parlamentul în legătură cu un proiect de lege sau o propunere legislativă.

Diversitatea tematică a contribuțiilor reunite în acest număr – de la codificarea legislativă și inițiativa legislativă, la inteligența artificială în Parlament, lobby, control parlamentar în domeniul cyber intelligence, elite parlamentare, angajarea răspunderii guvernamentale, ierarhia normativă și bicameralism – reflectă tocmai bogăția și complexitatea domeniului parlamentarismului, confirmat astfel ca un domeniu de cercetare ofertant, viu, dinamic și cu o relevanță practică directă pentru funcționarea statului de drept.

Doresc să le mulțumesc în mod deosebit tuturor colegilor care au răspuns cu generozitate invitației mele și care au contribuit la realizarea acestui număr tematic. Calitatea și diversitatea contribuțiilor lor reprezintă cea mai elocventă dovadă a vitalității cercetării românești în domeniul dreptului constituțional și al parlamentarismului. Sper că acest număr tematic al Revistei Curierul Judiciar va reuși să își îndeplinească scopul urmărit – acela de a readuce Parlamentul, ca instituție, în centrul atenției și al dezbaterii academice și publice, conferindu-i locul care îi revine de drept în conștiința democratică a societății noastre.

Vă doresc lectură plăcută!