Coș de cumpărături

0 prod. - 0,00 RON

Coșul de cumpărături este gol.

Pluralitatea aparenta de infractiuni. Tomul 3

Autor(i) Constantin Duvac

ISBN: 978-973-127-122-4
Număr pagini: 312
Cod produs: 2243
Data apariției: 01.12.2008
Disponibilitate: La comandă
Editura: Universul Juridic
Colecția: Biblioteca de drept penal (monografii și teze de doctorat)
Preț redus: 31,50 RON Preț: 35,00 RON

Reducere: 10%

Disponibil la comandă, în funcție de stocul furnizorului

SCURTA DESCRIERE

în literatura juridică penală din țara noastră o asemenea temă – Pluralitatea aparentă de infracțiuni – este tratată pentru prima dată monografic, de regulă, cursurile, articolele, lucrările de specialitatea rezervând acestei teme un spațiu foarte restrâns, în cazurile când nu o ignoră aproape complet. Dar, chiar atunci când temei menționate i se acordă o anumită atenție, tendința autorilor este de a o simplifica la maximum, reținând numai trăsăturile cele mai generale și evidente ale acestui concept.

Pentru a fi în măsură să adâncească tema aleasă, autorul s-a documentat științific, epuizând practic lucrările românești de specialitate. De asemenea, autorul a studiat lucrările reprezentative din literatura străină: germană, italiană, spaniolă, franceză, rusă, engleză și americană.

La această amplă documentare, autorul a adăugat o mare capacitate de reflecție, de analiză critică a materialelor studiate, ceea ce i-a permis să-și fundamenteze temeinic concluziile și să identifice aspecte noi, originale, din perspectiva cărora s-ar putea analiza tema abordată.

Preocupat să descopere sursa aparenței în cazurile de pluralitate aparentă, autorul formulează o teză nouă, susținând că în timp ce în realitatea de fiecare zi aparența între unitate și pluralitate se explică prin intervenția unor factori preponderent obiectivi, în sfera juridică penală aparența se explică prin intervenția unor factori preponderent subiectivi. Așa de pildă, în cazul contextualității, autorul remarcă, pe drept cuvânt, că succesiunea de acte componente săvârșite neîntrerupt și cu aceeași ocazie, deși ar părea că ne situează într-o pluralitate reală de infracțiuni, în fapt, existența unei interpretări unificatoare convertește această pluralitate într-o aparență deoarece, în realitate, tratamentul contextualității este cel al unei unități reale, naturale de infracțiune.

Dar, autorul este preocupat nu numai să explice sursa aparenței, dar și sfera de cuprindere a acesteia.

Sub acest aspect, autorul depășește cu mult ideile predecesorilor săi, care cuprindeau sub această denumire numai concursul de texte, concursul ideal de infracțiuni (pluralitate aparentă recunoscută numai de unii autori) și, eventual, unitatea legală de infracțiune (infracțiunea continuată și infracțiunea complexă).

Studierea aprofundată a temei îl conduce pe autor la identificarea și a altor ipoteze de pluralitate aparentă decât cele pe care le-au avut în vedere autorii din trecut, făcând o distincție originală între pluralitatea aparentă propriu-zisă de infracțiuni și pluralitatea aparentă improprie de infracțiuni. în prima categorie autorul situează acele infracțiuni în conținutul cărora apare explicit ideea de pluralitate de infracțiuni, deși în realitate ne aflăm în cazul unei unități reale, naturale sau legale de infracțiune, în timp ce în a doua categorie de pluralitate aparența apare numai ca urmare a interpretării conținutului infracțiunii, în realitate și aici existând o unitate reală de infracțiune.

Fiecare dintre aceste două categorii de pluralitate aparentă constituie obiectul unor capitole distincte ale lucrării (capitolele II și III). în cadrul capitolului II al tezei pluralitatea aparentă propriu-zisă este analizată mai întâi sub forma concursului de norme (sau de texte), cu sublinierea principiilor în raport cu care se identifică norma aplicabilă dintre cele care formează concursul de norme, și anume: principiul specialității, al subsidiarității, al consumpțiunii, al alternativității, principii bogat exemplificate în lucrare, cu soluții din jurisprudență și cu ample referiri la autori români și străini.

Autorul subliniază particularitățile fiecărui principiu după care se determină norma aplicabilă, dar și soluțiile în cazul în care unele din aceste principii s-ar aplica concomitent.

Trecând la o altă categorie de infracțiuni care intră în compunerea aparenței propriu-zise de pluralitate, autorul analizează pe larg problematica concursului ideal de infracțiuni, ###spre a răspunde la întrebarea dacă această formă de concurs reprezintă o pluralitate reală sau o pluralitate aparentă de infracțiuni. După ce supune discuției diferitele concepții exprimate și diferitele soluții legislative, autorul optează pentru soluția concursului ideal ca pluralitate aparentă de infracțiuni [soluție adoptată și de noul Cod penal, consacrat prin Legea nr. 301/2004, dar respinsă de Proiectul noului Cod penal elaborat de Ministerul Justiției, care se situează pe poziția legii penale în vigoare privind concursul ideal de infracțiuni ca o pluralitate reală (nu aparentă) de infracțiuni].

Tot în cadrul pluralității aparente propriu-zise autorul situează infracțiunea continuată și infracțiunea complexă, cu ample referiri la practica judiciară și la doctrina română și străină.

în acest cadru, autorul discută posibilitatea infracțiunii continuate în cazul pluralității de subiecți pasivi ai faptelor componente ale acestei infracțiuni în materia infracțiunilor continuate contra persoanei, ajungând la concluzia consacrată în doctrina și jurisprudența română actuală că în situația de mai sus nu se poate vorbi decât de un concurs real de infracțiuni și nu de o infracțiune continuată.

Autorul are rezerve, justificate, în ce privește posibilitatea unui concurs real de infracțiuni și în cazul infracțiunilor contra patrimoniului; după părerea sa, existența unor proprietari diferiți ai bunurilor neputând justifica un eventual concurs real de infracțiuni în această situație.

Idei originale exprimă autorul și în legătură cu întreruperea continuității la infracțiunea continuată. După examinarea diferitelor păreri exprimate în materie, autorul respinge ideea absolutizării vreunuia dintre momentele desfășurării procesului penal ca reprezentând o întrerupere a continuității (de pildă, concepția după care începerea urmăririi penale sau a judecății, ori pronunțarea unei hotărâri definitive ar întrerupe automat continuitatea), autorul demonstrează că, întrucât organul judiciar sesizat cu soluționarea unei infracțiuni continuate nu poate să pronunțe o soluție decât pe baza actelor săvârșite până la sesizarea sa, nu și pe baza actelor viitoare, chiar dacă inculpatul a continuat să comită infracțiuni și după sesizarea organului judiciar, în mod inevitabil va exista, pe lângă o întrerupere naturală a continuității, și o întrerupere juridică a continuității (în limitele actelor comise până la sesizarea organului judiciar). Ca urmare, continuitatea infracțiunii continuate va putea fi considerată că s-a întrerupt la organul de urmărire penală deoarece acesta ar putea examina numai actele comise până la sesizarea sa, după cum continuitatea se poate întrerupe în momentul sesizării instanței de judecată dacă instanța adaugă la actele anterioare, actele săvârșite până în momentul judecății, sau se întrerupe în momentul pronunțării hotărârii definitive, dacă în acest moment au fost luate în seamă, prin extinderea învinuirii și actele materiale noi, săvârșite de inculpat după trimiterea sa în judecată.

în capitolul III al lucrării autorul tratează despre pluralitatea aparentă improprie de infracțiuni, abordând în acest capitol unitatea naturală simplă de infracțiune cu pluralitate de acte contextuale, infracțiunea continuă succesivă, infracțiunea deviată, complexitatea naturală, infracțiunea progresivă și infracțiunea de obicei.

în toate aceste situații, autorul identifică o pluralitate aparentă de infracțiuni rezultată din modul de interpretare a conținutului fiecărei categorii de infracțiuni, chiar dacă în realitate suntem în fața unei unități reale de infracțiune, cu toate consecințele legate de aceasta.

S-ar putea discuta dacă și infracțiunea de obicei ar merita acest statut deoarece, spre deosebire de celelalte cazuri, actele componente ale infracțiunii de obicei nu pot fi interpretate că ar constitui, privite izolat, infracțiuni autonome, ci numai totalitatea lor conferă infracțiunii caracterul de infracțiune de obicei, ca unitate reală de infracțiune.###

Privită în ansamblul ei, lucrarea tratează monografic o problemă nouă, neabordată în acest fel în literatura de specialitate. Autorul, pe baza unei ample documentări și a unor reflecții profunde, a reușit să prezinte sub toate aspectele tema aleasă, formulând multe idei noi, care depășesc sensibil stadiul cunoașterii în această materie. Chiar dacă unele din părerile autorului ar putea fi contestate, nu se poate nega caracterul documentat al concluziilor pe care le desprinde, ca și temeinicia și profunzimea reflecțiilor sale.

Ca stil, lucrarea se caracterizează printr-o exprimare clară, curgătoare, cu folosirea corespunzătoare a noțiunilor tehnice, de specialitate, ceea ce înlesnește pătrunderea în universul de idei și de demonstrații ale autorului. Sistematizarea lucrării este corespunzătoare, autorul reușind să sintetizeze convingător în fiecare capitol bogăția de informații și reflecții pe care își sprijină concluziile formulate.

Prof. univ. dr. George Antoniu,

director științific al Institutului de Cercetări Juridice


„Andrei Rădulescu” al Academiei Române

Te-ar putea interesa și
Loading...
Vă rugăm, așteptați...