;

Coș de cumpărături

0 prod. - 0,00 RON

Coșul de cumpărături este gol.

Categorii

Noua Revistă de Drepturile Omului nr. 2/2018

Preț redus: 38,16 RON Preț: 44,90 RON

Reducere: 15%

În stoc

Autor(i) Editura C.H. Beck

ISSN: 1841-4710
Număr pagini: 144
Coperta: Necartonată
Tip publicaţie: Reviste
Cod produs: 7865
Data apariției: 06.08.2018
Format carte: Format X4
Disponibilitate: În stoc
Editura: C.H. Beck
Colecția: Noua Revistă de Drepturile Omului

Fișiere atașate:
Cant:
Pericolul discreditării a înseşi temei discriminării

Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) a apărut ca o consecinţă inerentă, dar întârziată şi politizată, a adoptării O.G. nr. 137/2000. În ce priveşte Ordonanţa, ea este rezultatul unui efort sofisticat de promovare a acestui act normativ menit să acopere una din ciudăţeniile sistemului românesc de protecţie a identităţilor. În timp ce instrumentele destinate drepturilor minorităţilor naţionale au fost dintotdeauna ample şi bogate (ceea ce explică de ce marea problema a minorităţilor în România rezultă din (ne)aplicarea legilor în materie, şi nu din absenţa lor), cel de combatere a discriminării se reducea la câteva prevederi cu puţină putere de combatere a fenomenului. Pe acest fundal precar a fost posibilă sistematica discriminare a membrilor unor minorităţi (în primul rând romii şi maghiarii, ca să nu vorbim despre comunitatea LGBTQ, non-etnică), care a tulburat viaţa socială şi politică din prima parte a anilor 1990. Afirmaţia anterioară explică de ce iniţiativa de construcţie a unui sistem de combatere a discriminării în România a plecat de la situaţia minorităţilor naţionale. Nu este deloc ciudat ca adoptarea unui act normativ dedicat problematicii discriminării să fi apărut pe agendă odată de cu intrarea UDMR la guvernare, la începutul anului 1997. Aceasta, după ce a fost înfiinţat Departamentul pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale (DPMN), care a avut doi directori cu rang de ministru de mare eficienţă, Gyorgy Tokay (1997-1999) şi Peter Kovacs Eckstein (1999-2000).
În prima perioadă a funcţionării coaliţiei CDR-PD-UDMR atenţia s-a îndreptat spre completarea legislaţiei adresată în mod specific minorităţilor naţionale: privitoare la educaţie (cu succes) şi privitoare la administraţia locală (un eşec). Tema discriminării rămânea dificil de rezolvat întrucât la pedepsirea acestui tip de contravenţii se împotriveau presa şi parlamentarii. Cei doi actori redutabili, dar şi interesaţi întrucât erau implicaţi în acţiunile sancţionabile, dăduseră suficiente semnale că e improbabilă crearea unei paveze legislative împotriva comportamentelor cu caracter discriminatoriu, ale lor şi a altora. Împingerea înainte a unui act normativ în materie a fost impulsionată de faptul că Uniunea Europeană pregătea adoptarea Directivei antirasiste, gândită să creeze un sistem minimal de protecţie împotriva discriminării în întregul spaţiu comunitar. Or, România deschisese negocierile de aderare la Uniune în anul 1999 în numele unei aspiraţii clar exprimate de coaliţia atunci la putere şi susţinute de majoritatea populaţiei.
Contextul a făcut ca, în anul 1999, un grup de iniţiativă să lanseze proiectul de introducere a legislaţiei anti-discriminatorii. Trei-patru persoane au jucat un rol central în iniţiativă şi apoi în ducerea ei la capăt. Unul a fost ministrul Peter Kovacs Eckstein, care a implicat DPMN, secondat de către Attila Marko, care s-a ocupat de detaliile teoretice şi practice ale temei. O a doua persoană importantă a fost Renate Weber, atunci directoare a Fundaţiei pentru o Societate Deschisă, care a asigurat susţinerea financiară a operaţiei prin Fundaţie. Acest prim grup a coalizat numeroase alte organizaţii neguvernamentale fidele principiului non-discriminării, care aveau să dezbată în reuniuni prelungite diferitele aspecte ale actului normativ şi ale strategiei de promovare.
Faptul că sistemul de combatere a discriminării a fost gândit iniţial drept unul de completare a legislaţiei de protecţie a minorităţilor naţionale explică de ce, iniţial, proiectul avea în vedere comunităţile naţionale şi etnice. Nu era de altfel ciudat, de vreme ce grupul de demnitari şi activişti se raportau la ce se întâmpla la UE, unde Parlamentul european discuta o directivă a egalităţii în muncă „indiferent de rasă şi naţionalitate” (de aici numele prescurtat al actului european: „Directiva antirasistă”). Una din ultimele, dar şi din esenţialele teme ale actului normativ care a fost discutat în coaliţia civică s-a referit la sfera protecţiei: rămânem la grupările naţionale şi etnice, ceea ce ar putea limita opoziţia la adoptarea lui, sau o extindem la grupările definite prin handicap (limbajul din acel moment), orientare sexuală etc.? Caz în care suportul pentru lege ar fi fost mai amplu. A învins ultima variantă.
O altă soluţie care a contribuit decisiv la succes a fost opţiunea pentru o ordonanţă simplă – în locul unei legi, caz în care proiectul propus era mai mult ca sigur ciopârţit – , sau a unei ordonanţe de urgenţă. Ultima putea fi însuşită de guvern, nu era prima oară, însă varianta intra în contradicţie cu natura actului normativ, de a legifera în materia drepturilor fundamentale. Ca urmare, era preferabil ca actul normativ să fie promovat în timpul vacanţei parlamentare, deci prin ordonanţă de guvern simplă. Fiecare membru al guvernului trebuia convins să susţină proiectul, unul după altul. Strategia a funcţionat (detaliile merită un studiu de caz), un argument major fiind că adoptarea actului normativ dădea semnalul că România începe deja să răspundă cerinţelor UE.
Faza finală de pregătire a ordonanţei guvernamentale a acoperit primele luni ale anului 2000. Se ştia deja, din sondaje, că PSD va câştiga alegerile, iar PRM va obţine un număr substanţial de voturi. Era firească temerea ca prevederile ordonanţei simple să fie strivite de un organism de conducere de factură pesedist-vadimistă. Este motivul pentru care iniţiatorii au hotărât ca legea să prevadă un Consiliu aflat sub autoritatea guvernului, deşi formula nu asigura independenţa cerută de directiva europeană (în pregătire finală; se ştiau prevederile ei). Gândeam că până la noile alegeri şi formarea noului Executiv, guvernul „mai luminat” de atunci putea adopta hotărârea de înfiinţare a CNCD şi putea „umple” această instituţie cu oameni dedicaţi combaterii discriminării. Este motivul pentru care ordonanţa guvernamentală a impus ca adoptarea hotărârii de înfiinţare a CNCD să aibă loc în cel mult trei luni de la intrarea în vigoare a ce a devenit O.G. nr. 137/2000. Coaliţia civică a elaborat şi transmis textul acestei hotărâri, pentru a evita întârzierile legate de elaborarea ei de echipa guvernului.
A fost să fie ca înfiinţarea instituţiei cu rolul de a aplica O.G. nr. 137/2000, în timpul coaliţiei CDR-PD-UDMR, să eşueze. Ordonanţa a fost adoptată în vara anului 2000. În ciuda prevederii foarte clare, până la sfârşitul mandatului guvernamental, hotărârea de înfiinţare a CNCD nu a fost adoptată. Au urmat alegerile, au învins PSD şi Ion Iliescu. Surpriza a fost ca formaţiunea lui Adrian Năstase (atunci) să nu încheie previzibila coaliţie cu PRM ci, paradoxal, una parlamentară cu UDMR (dublată de o alta cu Partida Romilor, devenită peste noapte „social democrată”). Partidul Social Democrat a continuat eforturile de integrare iniţiate de guvernarea perioadei 1996-2000, adăugând aderarea la NATO, merite de dimensiune istorică. În acelaşi timp, PSD a avut grijă să politizeze tot ce se putea şi asta s-a întâmplat şi cu CNCD. Apreciez că între 2002 (când s-a înfiinţat, cu o substanţială întârziere) şi 2005, activitatea CNCD a fost restrânsă şi a fost influenţată de PSD.
Adevărată carieră a CNCD a început, am afirma, în anul 2005. Din acel moment, numărul hotărârilor a crescut substanţial, iar autonomia de facto a Colegiilor directoare a fost confirmată de multe ori prin deciziile luate. Ordonanţa de Guvern nr. 137/2000 (între timp amendată) şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării au avut un impact de amploare asupra fenomenului discriminării. Unele schimbări au fost imediat vizibile: dispariţia afişelor de tip „nu angajăm ţigani”, de pe avizierele oficiilor de muncă, sau „nu primim ţigani” de la intrarea discotecilor, restaurantelor şi barurilor.
Alte reuşite au rămas doar la cunoştinţa grupului beneficiar, deşi afectau statutul a zeci de mii de oameni. Un exemplu ar fi câştigarea de către cadrele didactice de la sate a dreptului de a candida pentru locurile de la oraş, printr-o decizie a Colegiului CNCD adoptată în urma petiţiei profesorului Emil Moise din Buzău. Având în vedere contextul social, un număr de decizii ale CNCD pot fi numite chiar curajoase. Am în vedere în primul rând doctrina dezvoltată de către CNCD în materia însemnelor religioase din instituţiile de educaţie publice. Chiar recent, Colegiul director al CNCD a luat o hotărâre remarcabilă, de recunoaştere a discriminării prin folosirea notei la disciplina Religie la calculul mediei finale/generale, în absenţa altor discipline facultative. Mă opresc însă cu exemplele. Bănuim că şi alţi cercetători care cunosc situaţia dinainte şi după adoptarea O.G. 137/2000 şi înfiinţarea CNCD recunosc saltul produs în combaterea fenomenului discriminării.
Noua Revistă de Drepturile Omului (NRDO) a început să colaboreze cu CNCD în anul 2006, într-un parteneriat menit să promoveze vizibilitatea instituţiei şi să îmbunătăţească standardele ei de lucru. De atunci, NRDO primeşte o finanţare trimestriala (pe număr) de la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării. În contrapartidă, revistă asigură publicarea de materiale pe tema de interes comun. Apreciem că relaţia a fost pentru toată lumea convenabilă. CNCD acoperă parte din cheltuieli, dar contează şi prin faptul că împinge atenţia redacţiei spre o problematică centrală a drepturilor omului. Prin numărul de pagini alocate acestui domeniu, se poate susţine că NRDO a devenit în parte o publicaţie dedicată subiectului discriminării (dacă folosim sensul larg pentru acest termen). Au fost publicate număr de număr studii, documentare şi hotărâri ale CNCD.
În contextul amintit, NRDO a devenit şi un cadru unde s-au semnalat periodic ceea ce cercetătorii au considerat a fi „erorile CNCD”. Întrucât susţinerea revistei de către Consiliu nu trebuia să aducă atingere neutralităţii ei profesionale, autorii au fost informaţi că au completă libertate în a analiza, în NRDO, hotărârile CNCD care li se păreau discutabile. Nu a existat niciodată vreun reproş şi nici măcar o observaţie din partea administraţiei CNCD, faţă de o astfel de atitudine. Relaţia profesională şi umană cu persoanele care lucrează în CNCD a fost întotdeauna cordială, în spiritul standardelor pe care le cere dedicaţia faţă de scopul comun. În ce priveşte „adevărul” în chestiunile de principiu ori tehnice ale discriminării, acesta este rezultatul activităţii de ansamblu a comunităţii ştiinţifice, a persoanelor cu competenţe publice, a militanţilor.
Un număr de hotărâri ale CNCD luate de circa o jumătate de an ridică însă, apreciem, întrebări grave asupra recentei funcţionări a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării. Avem în vedere hotărârile care vizează discursuri şi declaraţii implicând, direct sau indirect, lideri politici şi partide. Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a fost în situaţia de a se pronunţa, în urma petiţiilor sau autosesizărilor, asupra unor declaraţii privindu-i pe fostul premier Mihai Tudose, actuala premieră Viorica Dăncilă, preşedintele Klaus Iohannis şi procuroarea şefă a DNS, Laura Codruța Kövesi, senatorul Şerban Nicolae, jurnalistul Corneliu Tudor Popescu, publicaţia umoristică Times New Roman. Deciziile Colegiului Director al CNCD au creat în opinia publică o puternică emoţie. Un citat al Deutsche Welle este expresiv în acest sens: „…nu în orice ţară se poate asista la halucinantele intervenţii de cenzurare şi manipulare politică a discursului public, luate, indirect, de o instituţie precum Consiliul Naţional de Combatere a Discriminării. Care a ignorat, sau a reacţionat excesiv de blând, prin avertisment, la monstruozităţi ca revoltătoarele ofense şi murdării misogine ale senatorului Şerban Nicolae, atacând-o josnic pe o colegă dintr-un partid neafiliat puterii, dar se manifestă draconic cu adversarii PSD”.
Într-un studiu din acest număr al revistei vom analiza în detaliu hotărârile amintite. Notăm aici doar că şi procedurile, şi criteriul celerităţii, şi interpretarea noţiunilor şi conţinutul deciziilor reflectă o atitudine puternic politizată.
Autosesizarea reprezintă o competenţă puternică a CNCD. Ea îi creşte puterea de intervenţie în viaţa socială şi, în acelaşi timp, responsabilitatea. Autosesizarea nu reprezintă „un drept suveran” al persoanelor alese în Colegiul director în numele nu ştiu cărei reprezentativităţi publice. Transformarea ei într-un act arbitrar, năzuros ori orgolios, nu poate duce decât la discreditarea activităţii CNCD. Condiţiile autosesizării sunt clare: atunci când un act de discriminare are o natură majoră, iar CNCD arată că veghează ca acesta să nu-şi aibă loc în viaţa publică; atunci când discriminarea trebuie eliminată rapid şi, deci, amânarea până când victimele ori vreun ONG interesat vor trimite petiţia devine nerezonabilă. Pe agenda CNCD s-au aflat petiţii fie grave, fie urgente, care au aşteptat luni de zile pentru soluţionare pe motivul agendei încărcare. De ce ar fi avut prioritate nimicuri precum compararea părului premierei Viorica Dăncilă cu podoaba capilară a pavianului cu mantie?
Dacă acceptăm că CNCD avea competenţa să trateze cazurile invocate, şochează asimetria cu care au judecat membrii Colegiului director al CNCD: avertisment pentru ameninţarea spânzurări maghiarilor care arborează steaguri secuieşti, anunţarea publică a existenţei unor imagini cu sex anal, de o parte; pe de alta, amenzi pentru comparaţiile insultătoare sau/şi persiflante, ironice, provocatoare ale unor ziarişti cunoscuţi pentru caracterul lor iconoclast.
Pronunţându-se asupra unor declaraţii de natura insultei şi calomniei, Colegiul Director al CNCD şi-a extins sfera de cuprindere într-un domeniu al litigiilor sociale unde nu are ce să caute. Astfel de chestiuni nu pot fi decise decât de către judecători a căror independenţă şi neutralitate sunt asigurate de reglementări ample şi exigente. Nu e cazul membrilor Colegiului director. Luându-şi dreptul de a amenda deţinătorii site-ului Times News Roman cu suma de 16.000 de lei pentru o satiră obscenă la adresa partenerei de viață a președintelui PSD, Colegiul director a funcţionat ca un prompt instrument de cenzură a presei. Redacţia NRDO a fost întotdeauna critică la folosirea cuvintelor care rănesc, iar articolul pentru care a fost dată amenda foloseşte astfel de cuvinte. Însă tripla inadecvare a acelei hotărâri: echivalarea unei insulte cu discriminarea, tratarea unei satire asemenea textelor obişnuite şi acordarea unei amenzi excesive, cu funcţie de descurajare fac din cazul Times News Roman un caz limită în istoria sistemului de combatere a discriminării.
În hotărârile invocate anterior Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a funcţionat ca o instituţie de cenzură comandată politic. Ce s-a întâmplat ni se pare atât de periculos, încât, implicată în colaborări cu CNCD, redacţia NRDO se simte datoare să se distanţeze de o astfel de evoluţie. O astfel de atitudine a CNCD discreditează nu doar instituţia, ci erodează chiar sistemul de combatere a discriminării în ansamblul lui.
Instituţia este atât de importantă, combaterea discriminării are o astfel de miză, încât membrii Colegiului Director al CNCD au datoria să găsească o soluţie prin care să ia distanţă faţă de seria neagră a soluţiilor sale politizate.

Gabriel Andreescu
Director al Noii Reviste de Drepturile Omului
Editura C.H. Beck
ISBN Nu
Format carte Format X4
Coperta Necartonată
Loading...
Vă rugăm, așteptați...