Noua Revista de Drepturile Omului Nr. 3/2016

Istoricul Mihnea Berindei s-a stins la 19 iunie 2016, la Veneţia, oraşul unde cercetase timp de decenii arhivele otomane şi unde alesese să-şi trăiască ultimii ani de viaţă. Din 1970, când ieşise din România cu o bursă de cercetare, şi până la începutul anilor 2010, locuise la Paris.
După revoluţie, venise în ţară pentru lungi perioade. Îl chemau activităţile sale de natură civico-politică, fie elaborarea unor lucrări importante: Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, colecţiile de documente din arhiva Comitetului Central al P.C.R., volumele de scrisori adresate în anii 1980 postului de radio „Europa Liberă”.
Dispariţia istoricului a produs o amplă emoţie. Premierul Dacian Cioloş a transmis condoleanţe familiei. Preşedintele Klaus Iohannis i-a acordat o medalie post-mortem. Au scris texte de bun rămas colegii săi de profesie. L-au elogiat personalităţile care-l cunoscuseră ca opozant al regimurilor comuniste şi eficace susţinător al democraţiei după căderea regimului Ceauşescu. Pentru atmosfera acelui moment, redăm gândurile unui admirator al istoricului, Adrian Niculescu, el însuşi fost exilat în Italia, care-l urmase pe Berindei în denunţarea fostului totalitarism: „A plecat dintre noi, nedrept şi prematur, Mihnea Berindei, istoric, turcolog, dar mai ales, cel mai bun, cel mai penetrant şi mai eficace om al exilului românesc.
Personalitate recunoscută a stângii democratice anticomuniste, sufletul Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului în România, de la Paris, Mihnea Berindei a fost o mare conştiinţă românească, o torţă vie care, din 1970, a ars pentru libertatea ţării noastre. Acum, la moartea lui, drapelele României ar trebui coborâte în bernă!”.
Sunt cuvinte patetice, dar ele nu-l semnifică decât parţial pe Mihnea Berindei. A rămas în umbra altor merite, doar în treacăt marcate de Adrian Niculescu când a menţionată Liga de la Paris, centralitatea drepturilor omului în conştiinţa şi activitatea lui Mihnea Berindei.
Drepturile omului au fost pentru el criteriul-far, apărarea lor, motivaţia, iar implicarea politică, consecinţa. Solidarizarea în jurul ideilor de respect al vieţii umane şi de libertate era deja prezentă în întâia sa iniţiativă majoră, iniţierea, în anul 1977, a Comitetului Francez pentru Apărarea Drepturilor Omului în România. Atunci el s-a adresat nu doar românilor exilaţi (Alain Paruit, Maria Brătianu, Dumitru Ţepeneag ş.a.), ci şi intelectualilor francezi cu care colaborase, cercetători ai societăţii româneşti (Catherine Durandin, Claude Karnoouh, Gilles Veinstein etc.). Comitetul avea să strângă semnături în apărarea victimelor regimului de la Bucureşti, avea să adune şi să publice informaţii despre situaţia din România, să organizeze manifestări de protest faţă de abuzurile poliţiei politice din ţară. Fără a reprezenta un „Comitet Helsinki” de felul celor care apăruseră în ţările comuniste, Comitetul Francez pentru Apărarea Drepturilor Omului în România a fost pus sub umbrela înţelegerilor de la Helsinki, a clauzelor sale umanitare. Comitetul a documentat şi denunţat acţiunile represive împotriva Mişcării Goma, internarea în spitale psihiatrice practicată în România (cazurile Bălăceanca, Braşov şi Gătaia), atacarea fiului (de 9 ani!), a lui Ion Vianu, medicul şi omul de cultură care acuzase primul utilizarea psihiatriei în scopuri represive, şantajarea criticului Ion Negoiţescu cu un proces de moravuri. Au fost condamnate atacurile la adresa exilului prodemocratic, începând cu încercarea de anihilare a Monicăi Lovinescu, la 18 noiembrie 1977.
În anii 1980, Mihnea Berindei a participat la transformarea Comitetului în Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului în România, cu sediul la Paris. A fost vice-preşedintele Ligii până în anul 1989. Berindei a coordonat documentarea riguroasă a cazurilor de încălcare individuală a drepturilor omului şi elaborarea de rapoarte asupra politicilor represive ale regimului de la Bucureşti. Articole purtând semnătura sa despre prigoana religioasă, hărţuirea minorităţilor, reprimarea iniţiativelor sindicale, pot fi citite astăzi în colecţiile revistelor L`Alternative, La Nouvelle Alternative, L`Autre Europe. Stilul de lucru al lui Berindei a creat un standard capabil să dea organizaţiei profesionalism şi eficacitate, cerinţă pentru afilierea la Fédération internationale des ligues des droits de l`Homme. Implicarea sa personală a fost totală: dădea nenumărate telefoane la Bucureşti, un semnal binevenit că se veghează asupra sorţii disidenţilor și oferea ospitalitate românilor „cu probleme” care ajungeau în capitala Franţei.
Aproape unică în cadrul exilului românesc a fost preocuparea sa pentru drepturile minorităţii maghiare din România. Tema reconcilierii românilor şi maghiarilor l-a urmărit constant. Mihnea Berindei a introdus acest subiect în revista l’Alternative încă din 1980. I-au fost necesari doi ani, din 1980 pânǎ în 1982, ca să poată aduna un comitet mixt româno-maghiar capabil să asume declaraţii comune. A păstrat legături constante cu personalităţile disidenţei maghiare (Geza Socz, Gáspár Miklós Tamás, Attila Ara-Kovác) şi istorici maghiari (François Fejtő, Mihály Fülop). Din anul 1988 va face demersuri în ajutorul românilor care se refugiaseră în Ungaria şi aşteptau vize pentru Occident. La 16 iunie 1989 va semna la Budapesta declaraţia româno-ungară care chema la crearea, în Transilvania, a unui autentic spaţiu de complementaritate, a unui model de pluralism cultural şi religios.
Imediat după revoluţie, în primele luni ale anului 1990, a sprijinit constituirea Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki. Sperase să-i transmită afilierea pe care Liga de la Paris o avea la Federaţia internaţională, dar acest proiect a eşuat din cauza bizantinismelor locale. A susţinut investigarea mineriadelor, a fost implicat în finanţarea unui raport esenţial despre evenimentele din 13-15 iunie 1990 (publicat sub egida GDS şi APADOR-CH), a adus din Franţa avocaţi de prestigiu pentru asistarea demersurilor juridice de scoatere a victimelor din închisoare. A implicat profesionişti străini în urmărirea procesului de adoptare a Constituţiei şi a promovat noi instrumente, precum o Cartă a drepturilor fundamentale cu aspirații supra-constituționale, prin care iniţiatorii încercau să răspundă instabilităţii din Europa Centrală şi de Est, imediat după căderea comunismului.
Toate aceste trimiteri reprezintă o sugestie palidă a măsurii în care Mihnea Berindei şi-a dedicat viaţa recunoaşterii, respectării şi promovării drepturilor omului. Ca în tot ce a făcut, el a adăugat adeziunii la principii şi valori o extraordinară prezenţă umană. Demnitatea şi libertatea erau atât de intim legate de existenţa lui încât, şi în cele mai complicate situaţii, el nu şi-a pierdut discernământul de a deosebi binele de rău. Dispariţia lui este o mare pierdere pentru toţi cei care văd în drepturile omului, încă, un reper pentru viitorul civilizaţiei româneşti.

NRDO