Noua Revista de Drepturile Omului Nr. 3/2017

Actualul număr al Noii Reviste de Drepturile Omului, nr. 3/2017, publică prima parte a cauzei Perinçek c. Elveţiei într-o formă compactă, prin extrase. Dimensiunea deciziei judecătorilor europeni ne-a obligat să rămânem la o reproducere parţială, însă nimic din esenţa faptelor şi argumentării nu a fost lăsat în afară.
Interesul arătat acestei cauze este determinat de relevanţa ei specială în problematica pedepsirii negaţionismului. Până la speţa Perinçek c. Elveţiei, niciunul dintre statele membre ale Consiliului Europei nu condamnase pe cineva pentru negarea faptului că evenimentele din Primul Război Mondial constând în exterminarea sistematică a cca 1,5 milioane de armeni ar avea natura unui genocid. Iată şi observaţiile generalizatoare ale unuia dintre intervenienţi: faptul sugerează că societăţile democratice nu văd un motiv pentru a pedepsi un astfel de tip de negaţionism; Franţa a stabilit că recunoaşterea oficială a naturii de genocid a unor evenimente nu implică şi criminalizarea negării acestei naturi; Germania a luat distanţă faţă de eventuala pedepsire a negării genocidului armean şi, mai general, a negării „genocidelor”, altele decât Holocaustul.
Printre beneficiile oferite de speţă cititorului ar fi de numit accesul la detaliile dezbaterii privind legislaţia pedepsirii negaţionismului în sistemul instituţional elveţian, cu referiri la interpretarea dată de judecătorii naţionali la aplicarea sa în cazul lui Perinçek. Dezbaterea din Elveţia este mai larg relevantă, deşi reprezintă „doar” un nivel local. Cititorul va găsi o sinteză asupra jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia negaţionismului relativ la Holocaust, atât privitor la speţele care au impus standardele ferme binecunoscute, dar şi la cele care ating frontiera dintre negaţionism şi o gândire aflată în categoria controversei legitime.
Pilonul cauzei rămâne felul în care judecătorii Marii Camere au tratat tensiunea dintre libertatea de exprimare şi protecţia în faţa rănilor morale produse prin contestarea caracterului genocidar al masacrelor cărora le-au căzut victime armenii anatolieni în anii 1915-1916.
Faptele care au declanşat procesul sunt declaraţiile cetăţeanului turc, președinte al Partidului Muncitoresc Turc, Doğu Perinçek. În trei întruniri publice el a susţinut că afirmațiile privind genocidul armean sunt „o minciună internațională” inventată „de către imperialiştii din Anglia, Franța și Rusia țaristă”, evenimentele din 1915 constând în conflicte etnice, măceluri și masacre între armeni și musulmani. Ideile au fost reluate mai elaborat într-o broşură scrisă de el, care neagă că evenimentele din 1915 și din următorii ani constituiau un genocid. Nu este lipsit de relevanţă faptul că Perinçek a stat 13 ani în închisorile turce pentru acţiuni în favoarea egalităţii dintre majoritarii musulmani turci şi aleviţi și kurzi şi minoritarii creştini, iar CEDO condamnase statul turc de două ori pentru recluziunea sa. Dar şi faptul că reclamantul fusese trimis la închisoare pentru a treia oară în legătură cu activitățile sale din cadrul Comitetului Talaat Pasha, organizație naționalistă și șovină.
În anul 2005, Asociația Elveția-Armenia a înaintat o plângere penală împotriva reclamantului pe baza legii elveţiene care incriminează negarea, trivializarea grosolană sau justificarea unui genocid sau a unei crime împotriva umanității. A urmat condamnarea lui Doğu Perinçek, recursul fiindu-i respins de Curtea federală elvețiană în luna decembrie 2007 cu argumentul că genocidul împotriva armenilor era „cunoscut și recunoscut” sau chiar „dovedit” şi, ca urmare, condamnarea cetăţeanului turc a fost motivată de scopul protejării demnității umane a membrilor comunității armene.
Reclamând decizia instanţelor elveţiene, Doğu Perinçek s-a adresat CEDO, unde a câştigat în prima fază. Statul elveţian a readus cauza în faţa Marei Camere, iar aceasta a reconfirmat prima decizie. Este de subliniat dramatismul confruntării argumentelor provenind de la curţi, de la un guvern şi de la terţe părţi bine intenţionate şi bucurându-se, toate, de un înalt profesionalism.
Astfel, în timp ce Guvernul elvețian a punctat faptul că reclamantul nu tratase subiectul genocidului declarat de el ca fiind „masacre comise de ambele părţi” într-o manieră caracteristică dezbaterii istorice corecte, Marea Cameră a susţinut că, în esenţă, declarațiile acestuia aveau un caracter istoric, juridic și politic. Instanțele naţionale stabiliseră că Doğu Perinçek a ţinut discursuri motivat de rasism. Judecătorii europeni au replicat că reclamantul nu a fost pus sub acuzare pe motivul incitării la ură, infracțiune separată în legislația elvețiană, și nici nu și-ar fi exprimat disprețul față de victime. Marea Cameră a recunoscut marea importanță dată de comunitatea armeană întrebării dacă evenimentele tragice din timpul Primului Război Mondial trebuie considerate sau nu genocid. Cu toate acestea, nu a acceptat că afirmațiile reclamantului puteau răni într-o asemenea măsură demnitatea armenilor care au suferit ori pierit, ori demnitatea și identitatea descendenților, încât să fie impuse măsuri penale.
Iată următorul argument al Marii Camere, cu miză pentru raportul mai general dintre negaţionism şi genocide în interpretarea CEDO. În timp ce declarațiile de negare a Holocaustului sunt prezumate ca incitând, invariabil, la ură sau intoleranță din motive istorice și contextuale, nu acelaşi lucru se poate aprecia cu privire la discursul cetăţeanului turc care a vorbit în Elveția despre evenimente de pe teritoriul Imperiului Otoman, derulate cu aproximativ nouăzeci de ani în urmă. Chiar atunci când este prezentată în stilul unei cercetări istorice imparțiale, negarea Holocaustului trebuie văzută, în toate cazurile, ca relevând o ideologie antidemocratică și antisemitică. Negaţionismul privitor la genocidul evreilor este, în consecinţă, de două ori periculos, mai ales în statele care au experimentat ororile naziste și au, drept urmare, o responsabilitate morală specială să se distanțeze de atrocitățile în masă pe care le-au comis sau le-au susţinut. Nu aceasta este situaţia în speţa dată, căci nu există vreo legătură directă între Elveția și evenimentele care au avut loc în Imperiul Otoman în anii 1915-1916.
Concluzia Marii Camere: având în vedere faptele şi contextul, nu era necesar, într-o societate democratică, ca Doğu Perinçek să primească o sancțiune penală pentru declaraţiile lui, în numele protejării drepturilor comunității armene. Urmărind, totuşi, cât de strânse au fost argumentele judecătorilor elveţieni, ale judecătorilor europeni şi ale terţelor părţi, apreciem că decizia Marii Camere în cauza Perinçek c. Elveţiei ar putea fi răsturnată în alte speţe de negare a genocidului armean.