;

Coș de cumpărături

0 prod. - 0,00 RON

Coșul de cumpărături este gol.

Categorii

Noua Revistă de Drepturile Omului Nr. 3/2018

Preț redus: 33,68 RON Preț: 44,90 RON

Reducere: 25%

În stoc

Autor(i) Editura C.H. Beck

ISSN: 1841-4710
Număr pagini: 150
Coperta: Necartonată
Tip publicaţie: Reviste
Cod produs: 7917
Data apariției: 10.12.2018
Format carte: Format X4
Disponibilitate: În stoc
Editura: C.H. Beck
Colecția: Noua Revistă de Drepturile Omului

Fișiere atașate:
Cant:

Editorial
     Documentarul realizat de către Cristian Nuică în numerele NRDO nr. 1/2018 și NRDO nr. 2/2018 a reprodus într-o primă parte opinii divergente asupra dreptului persoanelor gay căsătorite, cel puțin unul cu cetățenie europeană, la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene. În a doua parte, autorul a adunat opiniile convergente ale Comisiei Europene, ale Avocatului General al Curții de Justiție a Uniunii Europene și cele ale Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) enunțate în cauza C-673/16, Coman. Aceste trei instanțe au considerat că autoritățile competente din statele membre ale Uniunii Europene nu pot refuza unui cetăţean al lor obţinerea dreptului de ședere pentru soţ/soţie pe motiv că dreptul național nu prevede căsătoria între persoane de același sex.
     Hotărârea Curții de Justiție a UE în cauza C-673/16, Coman este răspunsul CJUE la cererea adresată de Curtea Constituțională Română (CCR), chemată la rândul ei să analizeze constituţionalitatea art. 277 alin. (2) corelat cu alin. (4) din C.civ. care stabilește: „Căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini nu sunt recunoscute în România”. La 18 iulie 2018, judecătorii constituţionali s-au întrunit pentru punerea în acord a prevederii din Codul civil şi a verdictului CJUE. Prin Decizia nr. 531/2018, CCR a stabilit: „…dispozițiile art. 277 alin. (2) și (4) din C.civ. sunt constituționale în măsura în care permit acordarea dreptului de ședere pe teritoriul statului român, în condițiile stipulate de dreptul european, soților – cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene și/sau cetăţeni ai statelor terțe – din căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex, încheiate sau contractate într-un stat membru al Uniunii Europene”.
     Decizia CCR a fost primită cu declaraţii entuziaste. A fost numită „decizie istorică” şi pentru că în argumentaţia ei, Curtea a recunoscut că viaţa unui cuplu format din persoane de acelaşi sex intră în sfera noţiunilor „viaţă privată” şi „viaţă de familie”, pavând astfel drumul spre adoptarea parteneriatului civil a membrilor gay.
     Să revenim însă la această poziție prea ușor aplaudată a judecătorilor constituționali. Conform Deciziei nr. 531/2018, prevederea Codului civil care nu recunoaşte statutul de soţ/soţie pentru două persoane gay care au întemeiat o căsătorie în afara graniţelor va fi interpretată ca acceptând una din consecinţele recunoaşterii căsătoriei: acordarea dreptului de ședere a cuplului pe teritoriul statului român. Se ridică însă întrebarea care poate fi rațiunea acceptării dreptului de ședere a cuplului, de vreme ce pentru autoritățile române, persoanele gay nu sunt căsătorite? Parlamentul ar avea competența suverană să voteze o lege care prevede acordarea dreptului la ședere în România unui străin care este căsătorit (într-un alt stat) cu un cetățean român de același sex. Însă CCR nu este Parlamentul României. El nu poate „stabili” reguli decât prin consecințele deciziei sale privitoare la constituționalitatea unui articol de lege.
     Situația pe care au avut-o de rezolvat judecătorii constituționali era una de tip sau/sau: ori cuplul este căsătorit (în ochii autorităților române) și atunci soțul/soția are drept la ședere, ori nu este căsătorit, deci soțul/soția nu are drept de ședere. Aceasta, întrucât (în context) nu există niciun alt temei al acordării pentru soţul/soţia din căsătoria gay a dreptului de şedere pe teritoriul României decât faptul că are soţie/soţ cetăţean român.
     Judecătorii constituționali par să fi dorit „salvarea” legiuitorului de obligaţia de a amenda Codul civil prin recunoașterea căsătoriilor dintre persoane de acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate. Prin soluția adoptată, CCR a eliminat până una-alta „povara” statului român de a acorda alte drepturi (în afara celui la şedere) derivate din statutul de soţ/soţie al persoanelor gay. „Soluția” creează obstacole, tergiversează recunoaşterea drepturilor soţilor gay în integralitatea lor, dar nu poate opri evoluţia spre exercitarea drepturilor care rezultă din căsătorie, în ansamblul lor. Invocând neconstituţionalitatea art. 27 alin. (2) întrucât, și în interpretarea sa actuală, acesta este discriminatorie, cuplurile gay vor obliga CCR să tot ceară opinii de la Curtea de Justiție a Uniunii Europene pe noi speţe. Iar CJUE va susţine cel mai probabil interdicția tratării discriminatorii a soţilor gay în raport cu soții heterosexuali pe motivul orientării sexuale.
     În concluzie, Decizia Curții Constituționale Române nr. 531/2018 nu este doar inadecvată, ci și contradictorie, în sensul propriu al termenului. Interesant că decizia din 2018 urmează perfect tipul de judecată al judecătorilor CCR din anul 1995, când 57 de parlamentari au contestat constituționalitatea art. 9 alin. (1) al noii Legi a învățământului, cu următorul conţinut: „Planurile învățământului primar, gimnazial, liceal și profesional includ religia ca disciplină școlară. În învățământul primar religia este disciplină obligatorie (subl.n.), în învățământul gimnazial este opțională, iar în învățământul liceal și profesional este facultativă. Elevul, cu acordul părintelui sau tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia și confesiunea”.
     Obiecția de neconstituționalitate privea numai cea de-a doua teză, reprodusă mai sus în italic. Iată care a fost raționamentul CCR exprimat în Decizia nr. 72/1995: „Introducerea în învățământul primar a religiei, ca `disciplină obligatorie`, nu înseamnă obligativitatea religiei pentru elevi, nesocotindu-se dreptul părintelui sau al tutorelui de a asigura educația copiilor minori potrivit propriilor convingeri. Prin coroborarea tezei a doua cu cea finală din structura art. 9 alin. (1) rezultă că `obligativitatea` privește includerea religiei ca disciplină în planurile de învățământ, religia și confesiunea rămânând să fie alese sau nu. Prevederile art. 9 alin. (1) din Legea învățământului sunt deci constituționale, sub rezerva respectării dispozițiilor art. 29 alin. (1) și alin. (6) din Constituție”.
     Reformulez raţionamentul CCR: introducerea în învățământul primar a religiei ca disciplină obligatorie nu înseamnă obligativitatea religiei pentru elevi! Argumentul că referirea la obligativitate ar privi includerea religiei ca disciplină în planurile de învățământ este un sofism. Dacă argumentul ar fi fost luat în serios, atunci nu ar mai fi fost nevoie să se distingă între statutul disciplinei la şcoala primară şi statutul ei la celelalte nivele de şcolarizare. Judecătorii constituţionali au asumat cu nonșalanță să semneze un enunţ contradictoriu.
     Legea învățământului avea pentru coaliţia majoritară de atunci o miză importantă: reducerea unor drepturi educaţionale ale minorităţilor naţionale. Acestea afectau cu adevărat numai minoritatea maghiară, motiv pentru care, între cei 53 de deputaţi care contestaseră la CCR legea, se aflau, în afara tuturor reprezentanţilor maghiari, câţiva liberali, câțiva social-democraţi (din partidul lui Sergiu Cunescu de atunci) şi dintre minoritari, prin excepţie, Varujan Vosganian. Coaliţia numită „patrulaterul roşu” (întrucât partidele surori PDSR-PUNR-PRM-PSM erau formate din aparatcici ai fostului regim comunist) transformaseră legea învățământului într-o piesă cheie a campaniei lor naţionaliste. În acea primă curte constituţională formată majoritar din oameni apropiaţi ai lui Ion Iliescu (sau grupului său), judecătorii au supus frecvent deciziile lor considerentelor politice.
     Astăzi, după 23 de ani, lupta ca logica e aceeași. O astfel de consecvență de atitudine și gândire, vreme de 23 de ani, definește o cultură instituțională problematică.

Editura C.H. Beck
ISBN Nu
Format carte Format X4
Coperta Necartonată
Loading...
Vă rugăm, așteptați...