Coș de cumpărături

0 prod. - 0,00 RON

Coșul de cumpărături este gol.

Noua Revista de Drepturile Omului Nr. 2/2017

Autor(i) Editura C.H. Beck

ISSN: 1841-4710
Număr pagini: 144
Tip publicaţie: Periodice
Cod produs: 7588
Data apariției: 27.07.2017
Disponibilitate: În stoc
Editura: C.H. Beck
Colecția: Noua Revistă de Drepturile Omului

Fișiere atașate:
44,90 RON

Epuizat

Editorial

Cititorul va găsi în acest număr al Noii Reviste a Drepturilor Omului, printre subiectele de interes: prima decizie a Curţii Penale Internaţionale motivată de distrugerea bunurilor culturale (comentată de Viorel Chiricioiu), opinia disidentă a judecătorului Paulo Pinto de Albuquerque în cauza A și B c. Norvegia (susţinută de Valentin Constantin), presiunile exercitate asupra CNCD (autor István Haller). Sinteza făcută asupra unor hotărâri ale CNCD de Cristina Andreescu, împreună cu investigarea jurisprudenţei CEDO completează temele cu dominanţă practică ale actualului număr. Pentru iubitorii de gândire juridică revista propune eseul unei autorităţi internaţionale (Lordul Bratza), meditaţia lui asupra raporturilor dintre Common law şi Convenţia europeană a drepturilor omului.
Ţinem, însă, să ne oprim la articolul „Opinie de specialitate cu privire la cauza C-673/16, Coman”, semnat de Cristian Nuică. Autorul este membru al Grupului României de Lucru Contencios UE şi, conform notei care însoţeşte textul domniei sale, articolul exprimă poziția cu care dl. Nuică contribuie, „în mod oficial și procedural”, la conceperea memorandumului asumat de guvern în cauza C-673/16, Coman. Mai precis, ne interesează interpretarea sa cu privire la prima întrebare adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene de Curtea Constituţională a României în speţa considerată: dacă termenul „«soţ» din art. 2(2)(a) din Directiva 2004/38/EC [privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora], coroborat cu art. 7, 9, 21 şi 45 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, include soţul de acelaşi sex, dintr-un stat care nu este membru al Uniunii Europene, al unui cetăţean european cu care cetăţeanul s-a căsătorit legal conform legii dintr-un stat membru, altul decât statul gazdă”? Răspunsul la această întrebare determină interpretarea dată celorlalte trei chestiuni ridicate de către CCR.
Este de subliniat importanţa răspunsului dat de judecătorii europeni întrebării puse de judecătorii constituţionali. Hotărârea CCR de a solicita opinia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene îi oferă celei de-a doua ocazia să stabilească o interpretare de doctrină asupra dreptului la însoţire pe teritoriul UE a membrilor unor familii ne-heterosexuale. Miza subiectului explică motivul pentru care Noua Revistă a Drepturilor Omului doreşte să exprime propria sa poziţie în subiect. Notăm în acest punct că analiza lui Cristian Nuică acoperă mai multe chestiuni şi este mai amplă decât aspectul asupra căruia insistăm aici.
Mai întâi, enunţurile art. 2 alin. (2) al Directivei 2004/38/EC, care pentru judecătorii constituţionali par problematice: „prin «membru de familie» se înțelege: (a) soțul; (b) partenerul cu care cetățeanul Uniunii a contractat un parteneriat înregistrat, în temeiul legislației unui stat membru, dacă potrivit legislației statului membru gazdă, parteneriatele înregistrate sunt considerate drept echivalente căsătoriei și în conformitate cu condițiile prevăzute de legislația relevantă a statului membru gazdă; (c) descendenții direcți în vârstă de cel mult 21 de ani sau care se află în întreținerea sa, precum și descendenții direcți ai soțului sau ai partenerului, conform definiției de la litera (b); (d) ascendenții direcți care se află în întreținere și cei ai soțului sau ai partenerului, conform definiției de la litera (b)”.
În esenţă, poziţia lui Cristian Nuică faţă de sensul art. 2 alin. (2) al Directivei este sintetizată de pasajul pe care îl cităm în continuare. Din ansamblul „dispozițiilor comunitare și europene de referinţă”, afirmă domnia sa:

„putem extrage înțelesul că termenul «soț» care compune familia, privit sub clauza de conformitate cu cel rezultat din legislația națională (particularizat și circumstanțiat cadrului legislativ actual al României), se referă la soțul de sex opus, doar o uniune dintre soți de sex opus dând naștere «descendenților direcți» (inclusiv din afara căsătoriei), despre care vorbește lit. (c) a art. 2 din actul comunitar. […]
Pe de altă parte, completând cadrul legislativ incident speței cu dispozițiile art. 16 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, putem înțelege că, relativ la semantica termenului în speță, elementul biologic al familiei derivă expressis verbis din conţinutul exhaustiv al dispoziţiilor comunitare coroborate cu cele internaționale apelate, precum și, în mod simetric, al normativelor naționale, care reglementează instituţia familiei într-un raport de conexitate cu protecţia descendenților direcți (născuţi a pari «din afara căsătoriei» şi «din căsătorie»), neexistând echivoc în privinţa reglementării instituţiei juridice a familiei rezultată din căsătorie sau dintr-o altă formă oficială de tipul «parteneriatului înregistrat» (echivalent căsătoriei) stricto sensu din perspectiva uniunii dintre un bărbat şi o femeie, având în vedere aspectul că procrearea se circumscrie în mod natural şi biologic exclusiv unei astfel de uniuni. […]
Prin urmare, termenul «Soţ» din art. 2(2)(a) din Directiva 2004/38/EC, coroborat cu art. 7, 9, 21 şi 45 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (independent de suplimentul legislativ internațional), trebuie înțeles sub clauza raportului de simetrie legislativă (corespondență cu legislația națională a statelor membre)…”.

Interpretarea lui Cristian Nuică are doi piloni. Primul constă în asumpţia că atunci când autorii Directivei 2004/38/EC se referă la sintagma „membru de familie”, ei dau conţinut categoriei „soţi” prin intermediul punctului (3), care introduce categoria descendenţilor.
Al doilea pilon constă în susţinerea existenţei unei clauze de tip „raport de simetrie legislativă”: înţelesul termenilor din legislaţia UE în materie este chemat să asigure corespondența cu legislația națională.
Asumpţia că referirea la „descendenţi” la punctul (c) al art. 2 alin. (2) (al Directivei 2004/38/EC) are funcţia de a circumscrie înţelesul termenului „soţ” nu are susţinere. Autorii Directivei nu introduc vreun element care să implice la o astfel de legătură.
Dacă intenţia ar fi fost să condiţioneze statutul membrilor de familie de existenţa descendenţilor, atunci persoanele căsătorite heterosexuale care nu au descendenţi nu ar mai putea fi considerate „soţi” în sensul Directivei, concluzie de neasumat. Nici membrii cuplurilor care au întemeiat parteneriate nu ar fi luaţi în considerare, căci nu pot avea descendenţi. Cu alte cuvinte, la deplasarea lor pe teritoriul UE, partenerii gay nu ar putea fi consideraţi „membri de familie”, deşi ei se bucură, în lumina hotărârilor CEDO, de dreptul la „viaţă de familie”. Într-un asemenea context jurisprudenţial, urmând raţionamentul lui Cristian Nuică, ar rezulta că viaţa de familie a unei persoane şi statutul de membru de familie al acelei persoane sunt de-conectate.
Or, e greu de admis că autorii Directivei au gândit în anul 2004: (a) să separe viaţa de familie de condiţia „apartenenţei la o familie”, care dă sens titulaturii „membru de familie” şi (b) să respingă acest statut pentru persoanele care nu au descendenţi, indiferent de identitatea sexuală a membrilor cuplului.
Să analizăm al doilea pilon al raţionamentului lui Cristian Nuică, ideea că interpretarea legislaţiei UE trebuie pusă în acord cu prevederile legislației naționale. Şi o astfel de regulă de interpretare ridică obiecţii.
Carta drepturilor fundamentale a UE (mai departe, şi Carta), ca şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Convenţia europeană a drepturilor omului sunt instrumente de protecţie. Ele stabilesc limita protecţiei: unele state împing protecţia drepturilor omului peste acest standard, altele rămân la el. În cazul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi al Convenţiei europene a drepturilor omului, căsătoria este definită ca relaţie stabilită între bărbat şi femeie, ceea ce înseamnă că instrumentele internaţionale stabilesc faptul că unui cuplu heterosexual nu i se poate interzice căsătoria. În cazul unui cuplu ne-heterosexual, se aplică principiul de drept general: statele pot oferi standarde superioare, dacă vor. Dacă nu, nu. Carta drepturilor fundamentale a UE a încorporat acest principiu chiar în textul ei: „Dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie sunt garantate în conformitate cu legile interne care reglementează exercitarea acestor drepturi” (art. 9 - subl. n.).
Ideea că Declaraţia universală, Convenţiile, Carta trebuie înţelese printr-un „raport de simetrie legislativă”, o „corespondenţă”, un „acord” cu legislaţia internă intră în contradicţie cu ceea ce reprezintă Dreptul internaţional al drepturilor omului. „Acordul” este dat de stat în momentul semnării şi ratificării tratatelor. În plus, instrumentele internaţionale sunt „vii”, evoluează şi prin jurisprudenţă (deci fără un alt proces de semnare şi ratificare), principiu repetat sistematic în deciziile CEDO. Cum s-ar putea păstra „acordul” în asemenea condiţii?
Se ridică atunci întrebarea de ce Carta vorbeşte, totuşi, despre „conformitatea cu legile interne”. Explicaţia este luarea în considerare a evoluţiei standardelor dreptului la căsătorie și a dreptului de a întemeia o familie într-un număr de state europene. În logica art. 9 al Cartei, referirea la conformitate are rostul de a împinge înainte legislaţia UE în raport cu alte standarde internaţionale, precum cele ale Declaraţiei universale şi ale Convenţiei europene. Altfel spus: formularea art. 9 din Cartă nu are scopul de a ţine pe loc sensul normei europene în raport cu cel al prevederilor interne şi internaţionale conservatoare, ci de a menţine pasul cu cele mai avansate prevederi naţionale.
Directiva 2004/38/EC are ca obiectiv dreptul la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora. Şi cu referire la Directivă se aplică principiul că în interiorul unui sistem de drepturi, unele norme pot introduce standarde superioare – dar nu să le coboare. Directiva se raportează la Cartă în sensul că nu poate introduce un sens mai slab pentru noţiunea de „soţ” decât aceasta. Dar mai tare, poate.
Pentru a-şi îndeplini funcţia, Directivei 2004/38/EC i se cere să fie consistentă, echitabilă şi practică, ceea ce are implicaţii asupra noţiunii de „membru de familie” pe care o foloseşte. Cu privire la cei patru termeni ai „membrului de familie”, avem de observat:
-    la punctul (a): „soţului” nu i se identifică o identitate de gen;
-    la punctul (b): sensul este extins la „partenerul cu care cetăţeanul Uniunii a contractat un parteneriat înregistrat, în temeiul legislaţiei unui stat membru”. Această extindere este fermă, nu apare o condiţionare faţă de sensul dat „partenerului” de Cartă sau de statele unde cuplul călătoreşte;
-    la punctele (c)-(d): acestea fac referire la alte categorii – descendenţii şi ascendenţii.

Din felul în care se înseriază cele patru componente rezultă că Directiva nu impune „soţului” [termenul de la punctul (a)] o identitate sexuală. Dacă ar fi altfel, am ajunge la consecinţa că partenerii de acelaşi sex din parteneriate recunoscute în statele membre UE sunt mai protejaţi decât soţii din căsătoriile recunoscute. Norma europeană ar fi discriminatorie, căci tratamentul diferit faţă de soţii gay în raport cu partenerii gay nu are vreo raţiune. Cum Directiva 2004/38/EC nu poate încălca principiul interzicerii discriminării, rezultă că termenul „soţi” din Directivă acoperă în mod necesar şi căsătoriţii gay.

NRDO
Te-ar putea interesa și
Loading...
Vă rugăm, așteptați...