Coș de cumpărături

0 prod. - 0,00 RON

Coșul de cumpărături este gol.

Tratat teoretic și practic de procedură civilă

Autor(i) Eugen Herovanu

ISBN: 978-606-39-0510-0
Număr pagini: 480
Coperta: Cartonată
Tip publicaţie: Tratat
Cod produs: 8385
Data apariției: 03.08.2020
Disponibilitate: La comandă
Editura: Universul Juridic
Colecția: Cultura juridica
Preț redus: 380,00 RON Preț: 400,00 RON

Reducere: 5%

Disponibil la comandă, în funcție de stocul furnizorului

Lucrarea „Tratat teoretic și practic de procedură civilă” reprezintă un episod marcant în opera juridică a profesorului Eugen Herovanu. Este o explicare a sensului, importanței și aplicării consecvente a formei și formalismului în dreptul privat. Pentru timpurile acelea, în care, așa cum arată autorul, analiza formei nu reprezenta o preocupare principală în cercetarea dreptului, conceptualizarea formalismului procedural a constituit trecerea de la nivelul de simplă practică judiciară, bazată pe abilitatea și imaginația juristului, dobândită prin deprinderea empirică a „jocului” formelor și termenelor, la descoperirea sensului real al formelor în drept, respectiv protejarea drepturilor subiective, prin crearea unui cadru predictibil și echitabil pentru rezolvarea disputelor. Rigoarea procedurală, prezentată în opera profesorului, nu reprezintă o simplă piedică în calea analizării unei cereri, ci devine garanția siguranței circuitului civil, prin aceea că disputele nu pot trena la nesfârșit, societatea având nevoie de siguranța drepturilor aflate la adăpost de situații litigioase în curs. Tot așa, „forma” unui act nu reprezintă o simplă capcană în care cade justițiabilul neatent sau neștiutor, ci un mijloc eficient pentru evitarea șicanei, arbitrarului în judecată sau a trenării soluționării pricinii. Tratatul își propune și realizează „îmblânzirea” formelor, prin explicarea, adesea cu argumente istorice sau chiar sociologice, a necesității existenței rigorilor procedurale și a unificării acestora într-un sistem care are legătură cu dreptul material, pe care, de altfel, îl și servește. În acest fel, procedura civilă își dezvăluie caracteristica de știință a dreptului. Acest drum a fost continuat de alți mari proceduriști, precum Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein, Viorel Mihai Ciobanu, care au pus accentul pe interpretarea dogmatică a formelor, iar nu pe speculația impusă de particularitățile de caz.

Din păcate, ca atâtea opere valoroase, tratatul de procedură civilă a rămas nefinalizat, cuprinzând numai partea generală, deși, în mai multe rânduri, autorul se referă la abordarea anumitor aspecte în partea privind hotărârea judecătorească ori căile de atac.

 

Partea introductivă a tratatului debutează printr-un capitol dedicat normelor de procedură, acțiunii în timp și în spațiu a acestora, precum și clasificării lor. Problema aplicării în timp a normelor de procedură, abordată prin indicarea limitelor criteriului „drepturilor câștigate” în determinarea neretroactivității, aduce în atenție criteriul „situației juridice individuale” în comparație cu „situația juridică abstractă” (simpla expectativă). Desigur, analiza aplicării în timp a normelor de procedură civilă trebuie să țină seama de câteva diferențe față de situația juridică actuală: faptul că la acea vreme neretroactivitatea legii civile nu reprezenta un principiu constituțional și faptul că abordarea aplicării în timp a legii este semnificativ diferită în noul Cod de procedură civilă. Sistemul bazat pe aplicarea legii în vigoare la data efectuării actului de procedură, care ducea la aplicarea imediată a normelor de organizare și de competență (cu excepția instanței legal sesizate potrivit legii de la data înregistrării cererii și a supunerii căilor de atac legii de la momentul nașterii dreptului la exercițiul acestora) a fost astăzi abandonat. El a fost înlocuit cu sistemul care supune întregul proces (iurisdictio) legii de la data începerii acestuia, iar executarea silită (executio) legii de la data începerii acesteia. Rămân valabile considerațiile autorului privind aplicarea în timp a normelor privind probele în procesul civil. Chiar și în absența unei reglementări clare, cum avem astăzi (art. 26 NCPC), soluțiile avansate sunt compatibile cu sistemul actual. Se remarcă distincția dintre probele preconstituite, care formează o unitate cu operațiunea juridică, fiind esențialmente supuse regulii tempus regit actum, și cele nepreconstituite, supuse mai curând formelor procesului și, implicit, legii de la momentul administrării lor (astăzi, legii de la momentul începerii procesului). Este interesant că poziția autorului se distinge față de concepțiile existente în epocă, în sensul că legea nouă nu influențează regimul probelor chiar și atunci când ar tinde la mărirea sferei de aplicare a acestora, deoarece, pe bună dreptate, în materie civilă, o abordare diferită ar conduce la o afectare a egalității părților.

În ceea ce privește clasificarea normelor, tratatul stabilește cadrul rămas dominant până în prezent în doctrina românească, caracterizat prin faptul că normele de organizare sunt, de regulă, de ordine publică, la fel ca și competența ratione materiae, în timp ce normele de procedură propriu-zise se analizează în concret, după criteriile legate de natura interesului protejat.

 

Capitolul secund este rezervat principiilor care guvernează procesul civil. Cu toate că această parte a procedurii a cunoscut o amplă dezvoltare sub imperiul aplicării jurisprudenței Curții de la Strasbourg, se poate observa că multe dintre problemele sesizate la acea epocă sunt încă actuale. Se păstrează chiar și anumite aspecte care nu țin atât de specificul sistemului judiciar cât de mentalitățile celor care fac legile. Spre exemplu, atunci când analizează gratuitatea justiției, autorul ajunge inevitabil la problema efectivității accesului la justiție în cazul celor care nu pot suporta cheltuielile judiciare. Din referirile critice la adresa sistemului de asistență judiciară de la acea vreme observăm că prea multe nu s-au schimbat până astăzi: „stabilită în aceste condiții asistența judiciară devine simplă ficțiune, pentru că nu numai că e absurd a pretinde că noțiunea de indigent se poate exprima în câteva cifre fixe, arbitrare, care n-au nimic comun cu realitatea și cu numeroasele-i contingențe, dar nici nu s-ar putea explica discordanța dintre spiritul excesiv care domină fixarea taxelor și strânsa parcimonie cu care legea acordă scutirea lor. În adevăr, a refuza unei persoane care posedă bună-oară un venit mobiliar de 600 lei anual dreptul de a fi scutit de taxele de proces care pot adesea ori excede această sumă, este a-i închide ușile tribunalelor. Preocupat în chip exclusiv de interesele bugetare ale statului, autorul legii a închis ochii asupra unei probleme de mare interes social peste care nu-i era îngăduit să treacă, a uitat că justiția e un serviciu public de care nimeni nu trebuie să fie lipsit și n-a înțeles, în fine, că indigența e o stare cu desăvârșire relativă care în niciun caz nu trebuie confundată cu mizeria”. Or, recent Curtea Constituțională a statuat (în mod neplăcut) că accesul la justiție ar fi împiedicat de obligativitatea reprezentării prin avocat în recurs[1], dar nu pentru că aceasta nu ar corespunde unei necesități, ci pentru că sistemul de ajutor public judiciar, care ar permite și reprezentarea prin avocat, nu este accesibil unei largi categorii de justițiabili, respectiv acelora care nu se încadrează în limitele strânse ale plafonului de venit fixat de O.U.G. nr. 51/2008. Problema pare a fi aceeași! Sigur, Curtea Constituțională a „expediat” problema „eliminând” efectul, dar „cauza” (limitele joase ale plafonului de venit pentru accesul la ajutorul public judiciar) a rămas. Doctrina a criticat, avocații, în numele și interesul justițiabililor, au solicitat legiuitorului mărirea plafoanelor de venit pentru accesarea ajutorului public judiciar, dar lucrurile nu s-au schimbat.

Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83 alin. (3) și art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014; Decizia nr. 485 din 23 iunie 2015 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 84 alin. (2) și art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 539 din 20 iulie 2015.

V.M. Ciobanu, G. Boroi, Fl.A. Baias, Tr.C. Briciu, Cl.C. Dinu, Gh.L. Zidaru, Considerații privind constituționalitatea dispozițiilor din noul Cod de procedură civilă care stabilesc asistența avocațială obligatorie în recurs, în Revista Română de Drept Privat nr. 3/2014, p. 134 și urm.; C. Bîrsan, M. Livescu, Efectivitatea dreptului de acces la Justiție în materie civilă, în „Avocatura în România – 150 de ani în linia întâi a luptei pentru drept” (coord. M. Livescu), Ed. Hamangiu, București, 2015, pp. 73-111.

În acest sens, a se vedea Apelul Congresului Avocaților din 2016 privind adoptarea unor măsuri legislative necesare pentru asigurarea efectivității accesului la justiție (disponibil pe www.unbr.ro); în cadrul Congresului Avocaților din 2019 s-a solicitat extinderea ajutorului public judiciar prin ridicarea plafoanelor prevăzute de O.U.G. nr. 51/2008 și înlăturarea limitărilor de la art. 8 din același act normativ (Hotărârea nr. 11, disponibilă pe www.unbr.ro).

Sunt în continuare de actualitate dezvoltările referitoare la celelalte principii ale procesului civil, în special contradictorialitatea, publicitatea, oralitatea și rolul judecătorului. Sub aspect evolutiv, se poate deduce că atașamentul față de oralitate, manifestat și astăzi de clasa juridică de la noi, are explicație istorică. Combinarea oralității cu rigoarea scrisului pare să fie o caracteristică a procedurii civile române, deoarece aceasta nu a preluat sistemul franco-elvețian al separării afacerilor în simple și ordinare, cu recunoașterea oralității numai în cazul celor din urmă. La fel, concluziile referitoare la rolul judecătorului în procesul civil sunt relevante pentru cel care astăzi se află în dilemele generate de actualul art. 22 NCPC. Vedem că sistemul nostru procedural a promovat un rol pasiv al judecătorului, dar atenuat de nevoia de adaptare la o societate prea puțin educată în domeniul juridic. Dacă analizăm evoluția lucrurilor, observăm că, după o ușoară expansiune a rolului activ al judecătorului, noul Cod de procedură civilă revine, este drept, și prin preluarea ideilor de convenționalism în procedură, la sistemul clasic, apreciat de autor ca fiind „cel mai bun și cel mai potrivit pentru nevoile vieții noastre”. Sistemul nostru se încadrează încă în logica dictonului da mihi factum, dabo tibi ius, însă, la fel ca alte sisteme juridice apropiate, se prezintă ușor modelat față de liniile directoare ce se desprind din gândirea lui H. Motulsky[1]. Capitolul este închis de afirmația argumentată că normele de procedură civilă aparțin dreptului public, iar nu celui privat. Această concepție este una prezentă în toate operele autorului, dar neacceptată astăzi de cea mai mare parte a doctrinei.

 

Capitolul al treilea al părții introductive este dedicat sancțiunilor. În concret, sunt analizate nulitățile actelor de procedură, amenzile și despăgubirile, în timp ce decăderea este tratată în capitolul următor, împreună cu termenele și cu alte sancțiuni, cum ar fi perimarea.

În abordarea părții dedicate nulităților trebuie să avem în vedere că noul Cod de procedură civilă, chiar dacă a rămas fidel sistemului inițial, care separa nulitățile în condiționate și necondiționate de vătămare, a cunoscut o reașezare prin determinarea expresă a celor din urmă. Cu toate aceste schimbări, analiza din tratat este deosebit de utilă pentru probleme precum noțiunea de „vătămare” în cazul actelor de procedură sau distincția între ordinea publică și ordinea privată în aprecierea nulităților. Nulitățile de procedură, atunci, ca și acum, ridică în dreptul nostru procesual civil aspecte care sunt adeseori prezentate în opoziție cu dreptul subiectiv. Acesta din urmă trebuie afirmat în forme anume prevăzute, a căror nerespectare poate întârzia sau chiar, în cazuri deosebite, anihila protecția lui. Viziunea că rigoarea procedurală se opune substanței dreptului nu își are temei, iar parcursul corect al unei societăți nu este de a înlătura rigoarea, ci de a îi înțelege necesitatea și a se supune sancțiunilor ce o garantează. În această privință, autorul, analizând tendințele autohtone cu cele din teritoriile în care avea aplicabilitate dreptul austriac, conchide că „problema reformei și unificării legislative în acest domeniu, e astfel cât se poate de grea. Iară înlăturarea cauzelor de prelungire a proceselor, mai ales a cauzelor provenind din exagerarea incidentelor strict procedurale și a nulităților, nu trebuie așteptată atât de la reforma procedurii cât de la prefacerea moravurilor palatului de justiție, de la o cât mai disciplinată educație socială, de la cultivarea cât mai întinsă a sentimentului de respect pentru ceea ce prescrie legea. Cum s-ar putea ajunge la toate acestea? E greu de răspuns. Asemenea lucruri se îndeplinesc în genere, de la sine, în puterea acelor legi ale naturii, care asigură progresul omenesc în toate direcțiile. Doi factori însă ar putea avea o influență covârșitoare. Aceștia sunt: baroul și magistratura”.

 

Capitolul al patrulea al părții introductive abordează problematica termenelor de procedură, a decăderii și a altor sancțiuni procedurale. Respectarea termenelor, clasificate în peremtive, despărțitoare și suspensive, reprezintă, alături de forme, mijlocul de a disciplina procesul, a reduce timpul acestuia și a genera stabilitate socială. În pofida unei viziuni ferme asupra termenelor, marcată de curgerea mecanică și reducerea posibilităților de întrerupere și suspendare, este interesantă opțiunea, contrară practicii franceze, în sensul că termenele pentru exercițiul căilor de atac (este drept, autorul se referă numai la apel) sunt de ordine privată și, prin urmare, supuse convenției părților. Totuși, din analiza ulterioară, în care se arată că termenele legale perfecte nu se pot modifica, rezultă că, în realitate, este vorba mai curând despre regimul excepției în cazul depășirii termenului pentru exercițiul căilor de atac. Este utilă distincția dintre decădere și prescripție, cu reținerea ideii că regula quae temporalia sunt ad agendum perpetua sunt ad excipiendum se aplică numai celei din urmă. Tot la fel este valabilă și astăzi, contrar unor opinii prezente în doctrina și jurisprudența actuale, concluzia potrivit căreia decăderea operează numai în cazul termenelor legale; în cazul celor judecătorești, judecătorii au puterea de a acorda un nou termen. Extinderea decăderii la termenele judecătorești este inutilă și periculoasă, deoarece „garanția că termenul acordat de judecători va fi respectat de părțile în cauză constă în puterea pe care aceștia o au de a nu mai acorda un nou termen. Aceasta ajunge; căci sub aspectul efectelor produse, respingerea acordării unui nou termen, echivalează cu pronunțarea unei decăderi, pentru că tribunalul procedând imediat la judecată, partea nu mai are putința de a îndeplini ceea ce ar fi trebuit să facă în cursul termenului expirat. Dar în nici un caz, judecătorii nu se pot lega de mai înainte că nu vor prelungi termenele acordate, nici nu pot stabili aprioric orice altă sancțiune cu privire la măsurile pe care le ordonă, fiind că n-au dreptul să hotărască asupra unor lucruri viitoare. Domeniul aprecierii lor e numai trecutul”.

 

Partea I a tratatului este dedicată studiului acțiunii civile. Capitolul introductiv se ocupă de caracterele acțiunilor, iar cel secund de condițiile de exercițiu (afirmarea unui drept, interesul, capacitatea și calitatea), dintre care este examinată numai „afirmarea unui drept”.

După o relevantă și captivantă parcurgere a evoluției istorice a ideii de acțiune, regăsim teoria acțiunii civile în forma care a străbătut timpul și formează astăzi baza ideologică a reglementării din noul Cod de procedură civilă român, așa cum observăm și din explicațiile date de președintele comisiei de elaborare, regretatul profesor Viorel Mihai Ciobanu. În această concepție, dreptul la acțiune este un element intern al dreptului subiectiv, respectiv elementul sancționator al dreptului. Din acest motiv, dreptul la acțiune se transmite numai odată cu dreptul subiectiv.

 

Cât despre condiția „afirmării unui drept”, prezentată ca fiind sursa celorlalte condiții, definiția pe care o oferă autorul acoperă și situația intereselor protejate. Prin drept subiectiv ar trebui înțeles orice interes particular pe care voința individuală sau colectivă îl poate impune ca fiind conform cu norma de drept. Drepturile supuse condiției suspensive se bucură de o anumită protecție chiar pendente conditione, fiind susceptibile de măsuri conservatorii sau de atacarea actelor frauduloase ale debitorului pe calea acțiunii pauliene, aceasta din urmă aducând în atenție problema controversată a posibilității ca efectele unei hotărâri să fie afectate de condiția suspensivă a dreptului pe care îl recunoaște respectiva hotărâre. Chestiunea rămâne încă discutabilă, deși legislația actuală recunoaște, în cazul validării popririi, natura condițională a efectelor executorii ale hotărârii judecătorești.

 

Teoria acțiunii abordează și chestiunea drepturilor eventuale și pe cea a obligațiilor naturale. Există o argumentație care conduce la concluzia că, în cazul drepturilor eventuale, creditorul nu are deschisă acțiune înainte de realizarea eventualității. Cu toate acestea, o anumită protecție există și aici, fiind posibilă ancheta in futurum, nu însă și instituirea de măsuri asigurătorii.

Pentru analiza completă a elementelor acțiunii, a condițiilor de exercițiu și clasificarea acestora în viziunea profesorului E. Herovanu, trebuie văzută lucrarea „Principiile procedurei judiciare”, publicată în anul 1932. Editura Universul Juridic a avut inspirația de a readuce la lumina tiparului această valoroasă operă și, în acest fel, am avut posibilitatea onorantă de a elabora și acolo un studiu introductiv.

 

Cel mai bun mod de a încheia este acela de a mă întoarce chiar spre frământările autorului. Intensitatea emoției care a stat la baza lucrării (apropiată de cea care însoțește operele de artă) este redată de raportarea la reflecțiile lui Anatole France: „muncitorii pe care-i văd de la geamul meu, vor bate până-n seară trei sute de snopi de grâu; apoi se vor culca obosiți, fără să bănuiască frumusețea lucrului lor. Dar eu, ști-voi după ce voi fi încheiat paginele pe care le-am scris, dacă mi-am întrebuințat bine ziua și dacă mi-am câștigat dreptul la odihnă? Ști-voi dacă în hambarul meu, am dus grâul cel bun? Ști-voi dacă am rostit adevărul?... Oricare ar fi sarcina pe care o avem de îndeplinit, esențialul e s-o ducem la capăt, cu inima ușoară și cu voe bună”.

 

Prof. univ. dr. Traian C. Briciu

Facultatea de Drept, Universitatea din București

Te-ar putea interesa și
Loading...
Vă rugăm, așteptați...