Studia Politica, vol. XI, nr. 2/2011

Astfel, Profesorul Cristian Preda analizează primele alegeri din Principatele Române, insistând asupra influenței Rusiei (exercitată prin intermediul Regulamentelor organice) în conturarea armaturii juridice care avea să stea la baza modului de desemnare al organului legislativ dar și asupra votului însuși, ajungând la concluzia că modernizarea politică în spațiul românesc începe înainte de 1848. într-un registru similar, articolul lui A. Guigăl iși propune să arate – prin intermediul unei comparații a comportamentelor electorale între Dobrogea și România – că partidul desemnat de Rege să formeze Cabinetul câștiga în mod inevitabil alegerile pe care le organiza ulterior. M. Guțan, într-o cercetare de constituționalism comparat subliniază incoerența producției normative românești în secolul XIX. în fine, abordând o perspectivă apropiată de istoria ideilor politice, V. Brătuleanu arată, pornind de la analiza unui corpus de susrse primare (ziare, documente ale organelor de siguranță ale statului, memorii) că, pe lângă socialism, conservatorism sau liberalism, anarhismul ca doctrină politică penetrează, în egală masură, spațiul socio-cultural românesc începând cu sfârșitul secolului XIX.

îndreptându-și atenția asupra unei perioade istorice diferite, Raluca Mărgărit propune o analiză a întreprinderii socialiste în anii 1980. Studiul său de caz (Combinatul Siderurgic Călărași) demonstrează, pe de-o parte, că întreprinderea socialistă reprezintă un instrument important prin care Partidul înțelege să gestioneze societatea. Pe de altă parte, autoarea arată că, în pofida austerității ultimului deceniul al regimului comunist, viața cotidiană a muncitorilor este dominată de festivități, activități sportive și culturale etc.

Următorul articol, situat oarecum în silajul cercetărilor recente ale lui Mauro Calise, propune concomitent o abordare teoretică și un studiu de caz asupra fenomenului „prezidențializării“ practicii politice în spațiul românesc post-decembrist. Alina Sturzu înțelege să sublinieze cauzele care au dus la apariția acestui fenomen, dar și lipsa unei fundații juridice, constituționale, susceptibile să îl legitimeze.

Ultimul articol al acestui volum, semnat de Ștefan Ionescu, se înscrie în perspectiva istoriei sociale. Analizând atitudinile musulmanilor otomani și ale rezindenților străini în timpul Genocidului din Armenia, autorul ajunge la concluzia că ele variază de la indiferență la oportunism, putând fi astfel înscrise în paradigma „Perpetraters/Bystanders/Rescuers“ (S.K. Baum).