Libertatea de exprimare si limitele ei penale

Lucrarea constituie un instrument de lucru extrem de util atât teoreticienilor și practicienilor dreptului penal, cât și studenților, și chiar jurnaliștilor din presa scrisă și audio-vizuală. Conține inclusiv analiza unor infracțiuni reglementate de Noul Cod Penal, ceea ce o face și mai atractivă în iminenta intrare în vigoare a Noului Cod (1 februarie 2014). Abordarea unei teme precum aceea a libertății de exprimare și limitelor ei penale nu derivă dintr-o simplă dorință de a provoca reacții din partea doctrinarilor și practicienilor dreptului penal, în contextul în care libertatea de exprimare reprezintă o coordonată fundamentală a societăților democratice, ci reprezintă un demers științific perfect legitim, care își propune să clarifice o chestiune delicată, anume în ce măsură libertatea de exprimare poate fi sursă a răspunderii penale.

Libertatea de exprimare este una dintre coordonatele fundamentale ale societăților democratice moderne, argumentul esențial în acest sens reprezentându-l includerea acesteia în cadrul libertăților și drepturilor cu valoare constituțională (atât în constituțiile statelor europene, cât, mai ales, în sistemul constituțional american, unde ocupă o poziție privilegiată). în egală măsură, toate instrumentele internaționale de protecție a drepturilor omului reglementează libertatea de exprimare, recunoscând valențele multiple ale acesteia în contextul unei societăți în care protejarea drepturilor fundamentale își propune a fi un mecanism realmente eficient, dar enunțând, în mod firesc, și restrângerile autorizate ale acestui drept (art. 19 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice; art. 13 din Convenția americană a drepturilor omului; art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale).

Libertatea de exprimare este, în același timp, oarecum paradoxal, un drept cu potențial invaziv, care, în absența unui control prin mecanisme legislative adecvate, ar putea aduce atingere altor drepturi, de exemplu dreptului la respectarea vieții private și de familie, dreptului la respectarea libertății de gândire, conștiință și religie, dreptului la nediscriminare.

Din această rațiune, legislatorul a prevăzut limitări ale libertății de exprimare, inclusiv penale, care ar trebui să garanteze realizarea scopului real al acestui drept particular, acela de vector al pluralismului, în contextul nevoii de evoluție socială, culturală și politică a unei națiuni. Art. 53 din Constituția revizuită a României, referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți, este relevant și în cazul libertății de exprimare, întrucât enunță limitativ situațiile excepționale care justifică limitarea acestei libertăți fundamentale, anume apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, precum și desfășurarea instrucției penale. Aceste restrângeri la care face referire alin. (1) al art. 53 din Constituție trebuie să treacă un dublu test, pe de o parte, testul necesității și al proporționalității ingerinței, în acord cu jurisprudența consacrată a Curții Europene a Drepturilor Omului, iar pe de altă parte, să nu fie aplicate în mod discriminatoriu sau de o manieră care aduce atingere însăși existenței dreptului sau a libertății. Dacă în cazul protecției securității naționale, a sănătății și a moralei publice, restrângerile libertății de exprimare sunt justificate (deși, chiar și în aceste domenii ingerințele pot crea derapaje, așa cum am argumentat în cadrul tezei), în cazul particular al ordinii publice, limitarea libertății de exprimare este dificil de circumscris. Aceasta, întrucât conceptul de „ordine publică” este unul extrem de vast, care, tocmai datorită complexității conținutului său, apare ca echivoc și imprevizibil. Astfel, devine ineluctabilă formularea întrebării „Când anume este necesară restrângerea libertății de exprimare pentru protecția ordinii publice?” O atare posibilitate de limitare a exercițiului libertății de exprimare, reglementată constituțional, deschide calea unui precedent periculos în practica judiciară, care ar putea legitima amendări (chiar penale) ale libertății de exprimare, justificate ambiguu și sumar prin „necesitatea de a proteja ordinea publică”. O astfel de noțiune vagă amintește de o sintagmă similară, aceea de „pericol concret pentru ordinea publică”, reglementată de controversatul art. 148 lit. f) C.proc.pen., invocat invariabil, dar în aceeași termeni echivoci, pentru a motiva măsura arestării preventive. în contextul în care legea trebuie să fie accesibilă, previzibilă și clar formulată, credem că astfel de noțiuni suspect de flexibile, deci nociv aplicate în contextul protecției unor drepturi și libertăți fundamentale, ar trebui înlăturate din corpul de legi. Cât privește necesitatea protecției onoarei și demnității persoanei, pe fondul unor atacuri tot mai agresive în presa scrisă și media audio-vizuală, limitele libertății de exprimare au fost împinse excesiv, până în punctul în care au fost abrogate insulta și calomnia din Codul penal român (în vigoare), actualmente existând doar posibilitatea unei reparații morale, pe cale civilă, a prejudiciului de imagine. Sub influența evidentă a Comisiei și Curții Europene a Drepturilor Omului, care considerau excesive condamnările penale ale jurnaliștilor pentru insultă și calomnie, a avut loc abrogarea acestor fapte din Codul penal român, ceea ce echivalează de fapt cu abdicarea de la o tradiție de peste 100 de ani a legislației penale române, care a incriminat actele care aduc atingere onoarei și demnității persoanei. Am apreciat operațiunea de abrogare a insultei și calomniei ca fiind un regres în evoluția legislației penale române, în care se impunea a fi menținută posibilitatea aplicării unei sancțiuni cu amenda penală pentru astfel de atingeri aduse onoarei și reputației, cu excluderea definitivă a pedepsei închisorii. Aceasta cu atât mai mult cu cât majoritatea codurilor penale europene incriminează insulta și calomnia (art. 185-186 C.pen. german; art. 208-210 C.pen. spaniol; art. 594-599 C.pen. italian ș.a.). De asemenea, deși art. 30 alin. (8) teza finală din Constituția României prevede că delictele de presă se stabilesc prin lege, în prezent nu există o lege actualizată în acest domeniu, Legea presei nr. 3/1974 fiind recent abrogată.